Cum „sună” Apocalipsa – guest post dr. Dorin Frandeş

Unele constatări în timpul parcurgerii Apocalipsei apostolului Ioan

(despre cum sună ultima carte din Biblie)

Analizarea dimensiunii sonore a scrierii ce încheie Sfânta Scriptură se doreşte a fi o pledoarie pentru abordarea şi a acestei dimensiuni a textelor sacre în strădania de a găsi şi valorifica cât mai multe dintre deschiderile pe care acestea le-ar putea implica.

La finalul acestui material se găsesc mai multe selecţii de versete. Primul cuprinde selecţia tuturor versetelor şi situaţiile din Apocalipsa în care se relatează despre evenimente sonore.  Următorul este un tabel care încearcă să surprindă şi alte dimensiuni ale relaţiilor sonore cum sunt denumirea pe care o are sursa sonoră în text, descriere fizică a acesteia, descrierea sonorităţilor pe care le produce, tipul sonorităţilor produse, durata acestora, direcţia din care provin sunetele sau natura sursei. Credem că importantă ar fi şi remarcarea adresantului specific al mesajului sonor. În cele mai multe cazuri acesta reiese din text. Dincolo de constatarea de către Ioan, cel care îl reţine şi mai  apoi îl notează, situaţia sonoră nu se adresează întotdeauna explicit şi exclusiv lui Ioan.

O observaţie general valabilă, care trebuie marcată din capul locului este aceea că tot ceea ce se petrece în plan sonor constituie un continuum pe fondul căruia au loc toate acţiunile şi dialogurile. Din noianul de sunete care-l înconjoară pe Ioan atenţia lui surprinde, în diverse momente, aşa cum îi dă Duhul, anumite aspecte care trebuie să le remarce, să le ţină minte şi să le transcrie pentru noi. Aceasta nu înseamnă că restul „acţiunilor” sonore încetează în momentul în care remarcarea şi descrierea lor încetează. Totul ne face să înţelegem faptul că într-un continuum de sunete care ne înconjoară şi în viaţa noastră reală în diferitele noastre stări ne îndreptăm voluntar sau involuntar atenţia către unele aspecte. Atenţia auditivă a lui Ioan a fost „ghidată” şi augumentată de Duhul, sau/şi de îngerul său călăuzitor în aşa fel încât succesiunea de senzaţii auditive percepute din direcţii diferite, produse de cele mai variate surse, aflate în cantitate de la 1 la sute de mii, le aude şi le pricepe, ba mai mult le şi reţine identitatea şi conţinutul reuşind ca după o singură audiere să le poată reproduce toate calităţile.

Apocalipsa este considerată ca fiind INSPIRATĂ de Duhul Sfânt, similar celorlalte cărţi care constituie Biblia. Transcrierea inspiraţiei divine în cazul Apocalipsei relatează pe de o parte ceea ce I s-a relevat, dar şi ceea ce Ioan însuşi a aflat cu ajutorul simţurilor lui a văzului a auzului, a simţului olfactiv aflându-se într-o stare specială de graţie. După propria afirmaţie:

Apocalipsa 22:8  „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea”.

Din capul locului trebuie remarcat faptul că pe perioada petrecută în starea de revelaţie şi încă cel puţin pe timpul notării a ceea ce i-a fost dat (încredinţat) să transmită contemporanilor, dar şi posterităţii, autorul ei, omul şi apostolul Ioan dovedeşte calităţi deosebite de cele care se relevă din analizarea scrierilor anterioare.

Parcurgerea cărţii finale a Bibliei oferă cititorului posibilitatea să cunoască şi dimensiunea sonoră a unui spaţiu şi timp cu totul special. Spre deosebire de spaţiul real în care se petrec majoritatea cărţilor biblice Apocalipsa se întâmplă în cea mai mare parte în transcendenţă. Cititorul bibliei este „pregătit” pentru astfel de situaţii încă din cărţile Vechiului Testament, printre care Isaia, Psalmii, Ezechiel, Daniel sau Mica.

Aşa cum menţionează dintru început, Ioan a luat cunoştinţă de cele ce urma să le aştearnă în scris prin intermediul simţurilor principale, ale auzului şi văzului. Ne-am întrebat de ce este folosită această succesiune care situează auzul cumva înaintea văzului. Unul dintre răspunsurile posibile este acela potrivit căruia, în condiţii normale, văzul are o zonă limitată de accedere, denumită în mod curent câmp vizual. Este situată în faţa privitorului şi are forma unui con cu o deschidere de cca 150 grade. Auzul însă are un câmp de acţiune de 360 de grade în jurul capului. Astfel auzitorul poate lua cunoştinţă de informaţii din domeniul sonorului chiar dacă nu zăreşte sursa.

Apocalipsa 1:10  „În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe”.

Dar în Apocalipsa întâlnim situaţii în care sursa sunetelor este şi rămâne invizibilă:

Apocalipsa 6:6  Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”

Pentru a argumenta demersul de faţă ne vom opri doar asupra unor momente din sonosfera Apocalipsei.

Apocalipsa 1:10  „În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.

Apocalipsa 1:11  care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimete-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.”

Apocalipsa 1:12  M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Apocalipsa 1:13  Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur”.  

Periplul lui Ioan în transcendental începe din aceeaşi poziţie în care ne aflăm şi noi cu toţii din momentul naşterii: cu spatele la SURSĂ la Dumnezeu. Iar acesta,

într-o primă fază, i se adresează lui Ioan doar pe cale SONORĂ (fără imagine). Pentru o fracţiune de timp se rememorează relaţia lui Dumnezeu cu oamenii atât de frecvent prezentată în Vechiul Testament. O situaţie tipică este scena în care Dumnezeu i se adresează lui Moise din rugul aprins din deşert doar sonor.

În debutul Apocalipsei Ioan consemnează faptul că a auzit o voce, descrie sonoritatea ei, dar nu specifică faptul că aceasta i s-a adresat specific lui şi doar lui. A doua oară când va auzi aceeaşi voce aflându-se într-o altă situaţie, Ioan notează faptul că aceasta i s-a adresat în mod special lui.

Pentru a cunoaşte mai mult, pentru a identifice sursa şi pentru a obţine şi alte informaţii Ioan a trebuit să se întoarcă a trebuit să facă acel gest cu o puternică şi directă conotaţie simbolică pe care trebuie să-l facă ori ce om care doreşte să se afle cu faţa către Dumnezeu. Este de remarcat şi subliniat faptul că până şi Ioan, ucenicul iubirii, la începutul relatării nu se află, în poziţia corectă faţă de Dumnezeu, cu faţa către de sursa de informaţii. Chiar după anii de umblare cu Învăţătorul, şi mai apoi după încă mulţi ani de propăvăduire şi de vicisitudini din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus Hristos, pentru a accede la plenitudinea a ceea ce Dumnezeu doreşte să-i comunice lui Ioan şi oricăruia dintre noi că trebuie mereu să „ne întoarcem” cu faţa către EL, către model. Deşi sonorul îl putem auzi din orice poziţie, chiar stând cu spatele la sursă, informaţia nu este suficientă, ea trebuie coroborată şi cu informaţia vizuală. Dar şi acest tip de contact complex are şi el limitate. Pentru a întregirea identificării cât mai sigure a sursei celor care vor trebui comunicate tuturor, alături de sunet şi imagine se adaugă (la fel ca în cazul lui Toma) şi contactul tactil: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis”.

Pentru noi, trăitorii perioadei în care intermedierea electronică a comunicării este un fenomen uzual ne este mult mai clar şi mai simplu să înţelegem situaţia care în termenii moderni ar căpăta caracterizarea de „live” sau în jargonul radio-tv „în direct”. Cei care participă la concerte sau spectacole aflându-se în sala în care are loc desfăşurarea disting la fel ca şi cei care „participă” –din varii motive- la serviciile religioase transmise prin intermediul PC-ului, la diferenţa de  calitate şi veridicitate între ceea ce se receptează „în direct” şi ceea ce este intermediat. La fel de diferite sunt trăirile avute în timpul unei discuţie faţă în faţă şi una purtate la telefon ori chiar pe Skype ori Messenger.

O seama din cele mai importante momente ale istoriei biblice sunt relatate -prin transpunere în limbaj lingvistic, varianta grafică- de către martori care au participat la ele fie în stare specială (Isaia, Dan, Ezechiel, Mica, Ioan, etc) fie în stare de normalitate cotidiană (Moise, Iosua, Evangheliştii, Pavel etc.)

De remarcat faptul că deşi mesajele lui Dumnezeu adresate celor şapte biserici sunt în formă grafică, deci adresate văzului, toate încep cu formula: „Iată ce zice şi se încheie cu „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”

S-ar putea ca Dumnezeu să sugereze faptul că varianta sonoră a unui mesaj este mai convingătoare, are un efect mai pregnant decât versiunea scrisă, adică decât cea adresată văzului.   Prin repetarea de şapte ori, ca formulă de încheiere, a ca atenţionării „cine are urechi să asculte”, se insistă asupra necesităţii înţelegerii faptului ca auzirea nu este egală cu ascultarea, ca relaţionare sonoră. Toţi oamenii normali au fost înzestraţi de Creator cu facultatea de a se putea relaţiona sonor cu mediul. Folosirea înţeleaptă a acestei capacităţi este alegerea omului care-L are în sine pe Duhul Sfânt

Mesajele lingvistice, semantice, sunt specifice fiecărui „tip” de biserică şi sunt adresat tuturor bisericilor –Duhul se adresează Bisericilor- dar modul comunicare şi cel de accesare (audiere) sunt comune şi general valabile.

Analiza textului propus relevă chiar de la început complexitatea lumii sonore, complexitate care trebuie percepută în totalitatea ei.

Urmărind continuarea textul biblic se constată retimbrarea vocii personajului care i-a dictat cele şapte scrisori şi repoziţionarea locului de unde este emisă. Ea răsună cu inflexiunile pregnante de la începuturile Apocalipsei dar de data aceasta de undeva de sus din cerul cerului în care tocmai se deschisese o uşă. De data aceasta Ioan identifică sursa doar după intonaţie.  Dacă prima poruncă rostită de acea voce a declanşat un gest de întoarcere, pe care Ioan l-a putut face în mod voluntar, următoarea „comandă” după cea care-l îndemna să scrie scrisorile adresate celor şapte biserici, este cea de a urca, da „a sui”. Demersul nu poate fi făcut prin propriile puteri  Ioan „a fost răpit de Duhul”.

Apocalipsa 4:1  „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

Apocalipsa 4:2  Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.

Apocalipsa 4:3  Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere.

Apocalipsa 4:4  Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Apocalipsa 4:5  Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, cari sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

Apocalipsa 4:6  În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.

Apocalipsa 4:7  Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară.

Apocalipsa 4:8  Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Apocalipsa 4:9  Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţămiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor,

Apocalipsa 4:10  cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau:

Apocalipsa 4:11  „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Noua situaţie pe care o constată şi o consemnează Ioan are un sonotop mult mai bogat.

„Scena” are în centru un obiect semnificativ, un scaun de domnie, în alte traduceri denumit tron. El nu este doar o piesă de mobilier, ci şi locul din care emană lumină şi sunete. Sunetele erau zgomote foarte puternice şi dezorganizate (tunete), dar şi vorbe (glasuri) adică zgomote organizate în limbaje. Pe el şade un personaj important care pare cioplit în piatră scumpă. În mijlocul scaunul de domnie şi împrejurul său Ioan remarcă prezenţa şi acţiunile a patru făpturi vii care-L slăveau neîncetat, zi şi noapte pe Dumnezeu. Totul era înconjurat de  alte 24 de scaune de domnie pe care şedeau 24 de bătrâni care la rândul lor, simultan cu osanalele celor 4 făpturi vii, rosteau alte formule de slăvire şi închinare la adresa lui Dumnezeu. Remarcabilă capacitatea lui Ioan de a distinge cele două formule de omagiere ale lui Dumnezeu rostite simultan de către cele patru fiinţe vii şi de cei 24 de bătrâni pe fundalul zgomotelor ce se revărsau continuu din scaunul central de domnie.

Peste acest continuum de zgomote şi strigăte de slavă se petrec mai multe modificări ale sonotopului. Un înger puternic a strigat cu glas tare provocarea ca cineva care este vrednic să deschidă cartea aflată în mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul central de domnie şi să-i rupă peceţile. Urmează un timp în care Ioan înzestrat cu calităţi de „percepţie globală” constată cu tristeţe:

Apocalipsa 5:3  „Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici supt pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea”.

Situaţia era atât de disperată încât Ioan recunoaşte

Apocalipsa 5:4  „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.”

Apocalipsa 5:5  Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.”

Într-o realitate cotidiană situaţia ar fi greu de imaginat căci între Ioan şi scaunele de domnie pe care şedeau bătrânii se întindea

Apocalipsa 4:6 „ ……………… un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul”.

Pentru ca să fie descrisă ca un fel de mare suprafaţa trebuia să aibă dimensiuni destul de mari. În pofida acestei distanţe unul dintre bătrâni dovedeşte capacitatea ca în timp ce se închina slăvindu-L pe Dumnezeu atât cu cuvinte cât şi prin gesturi să audă plânsul lui Ioan şi să-l liniştească anunţându-l că s-a găsit cine să deschidă cartea.

Dată fiind distanţa mare dintre bătrân şi Ioan pentru ca vestea cea îmbucurătoare să fie auzită a trebuit ca bătrânul să folosească o intensitate relativ mare a vocii, fapt care a făcut ca mesajul sonor să poată fi auzit şi de către o mare parte dintre cei prezenţi în acele locuri. Aceasta le-a refocalizat atenţia şi a declanşat o primă culminaţie sonoră. Acesta este -spre surprinderea multora- şi primul moment în care se relatează despre cântare.

Apocalipsa 5:8  „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, cari sunt rugăciunile sfinţilor.

Apocalipsa 5:9  Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.

Apocalipsa 5:10  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”

Apocalipsa 5:11  M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Apocalipsa 5:12  Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

Apocalipsa 5:13  Şi pe toate făpturile, cari sunt în cer, pe pământ, supt pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”

Apocalipsa 5:14  Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!”

Cu superauzul şi discernământul cu care a fost înzestrat Ioan pe perioada apocaliptică, el sesizează şi descrie o realitate sonoră foarte complexă. Se poate vorbi despre o veritabilă situaţie polifonică. Ca orice polifonie ea este compusă din suprapunerea simultană a mai multor componente. Fiecare în parte, este coerentă şi logică, dar fiecare componentă este alcătuită în aşa fel încât sonorizarea lor simultană, în acelaşi timp şi spaţiu alcătuieşte o mega-structură sinergică care nu numai că nu distruge valoarea părţilor componente ci le exaltă, la augumentează.

Pentru un muzician este relativ uşor să conceapă faptul că simultan pot răsuna mai multe melodii a căror suprapunere este eufonică sau, din contră deranjantă. Ioan care nu a fost muzician şi nici nu se adresa doar acestora, a recurs la relatarea succesivă a componentelor acestei uriaşe polifonii cereşti, urmând ca cititorii să reconstituie sonoritate simultaneităţii acestora.

Situaţia merită a fi recapitulată din punct de vedere strict sonor având în vedere şi faptul că în afara de anunţul îngerului şi cea a bătrânului care sunt unice şi au durata limitată, toate celelalte componente ale ambianţei sonore răsună continuu, textul lui Ioan ne menţionând întreruperea sau reducerea intensităţii a nici uneia din ele.

  • «Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete
  • -În jurul lui 4 făpturi vii şi 24 de bătrâni cântă o cântare nouă. Interesant

de comentat afirmaţia lui Ioan prin care califică ca fiind o cântare nouă ceea ce intonează mulţimea. Aceasta înseamnă că Ioan cunoştea toate cântările compuse şi cântate până atunci. De altfel este prima relatare a faptului că într-o zonă superioară se cântă. Din acest moment zgomotelor -organizate şi dezorganizate- ieşite din scaunul de domnie şi produse de surse nevăzute, li se adaugă sunete muzicale produse de făpturi vii unele fantastice altele „reale”. Din nefericire Ioan şi contemporanii săi nu au reuşit să transcrie grafic muzica ci doar textul cântărilor.

  • Simultan, „împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul

bătrânilor” Ioan „a auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii”.

 Apocalipsa 5:12  Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

Apocalipsa 5:13  Şi pe toate făpturile, cari sunt în cer, pe pământ, supt pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”

Apocalipsa 5:14  Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!”

Ioan a cunoscut (de unde) şi ne transmite şi alte date cu siguranţă importante: numărul îngerilor precum şi faptul că la afirmaţia finală au participat toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare dar şi în locul în care se găsea el în acel moment.

Sonosfera a devenit atât de complexă încât perceperea ei fără urmări grave necesită înzestrări de care doar Ioan a avut parte. La fel de supranaturală apare şi capacitatea lui Ioan de a memora situaţiile, conţinutul textelor auzite şi relatarea lor în scris.

O diagramă imaginară a „îndesirii”  şi amplificării componentei sonore în primele 5 capitole porneşte de la o adresare ţintită a unei voci singulare, ferme şi pătrunzătoare care se prezintă şi desemnează scopul prezenţei lui Ioan în spaţiul transcendental. Aceeaşi voce care I-a vorbit doar lui Ioan, aflat în acelaşi spaţiu şi timp este şi vocea care trebuie să fie făcută auzită prin intermediul lui Ioan şi a îngerilor de către cele şapte tipuri de colectivităţi de credincioşi simbolizate de cele şapte biserici.[1]

Trecerea (din capitolul 4) într-un spaţiu superior modifică şi gradul de populare sonoră a acestuia. Dincolo de uşa deschisă în cer Ioan asistă şi e parte din desfăşurările sonore care urmează. Acestea au componente permanente (activitatea sonoră a scaunului de domnie şi închinarea permanentă a făpturilor vii şi ale celor 24 de bătrâni şi evenimente „punctuale” solistice (anunţul îngerului, plânsul lui Ioan, îndemnul consolant al unuia dintre bătrâni) şi colective (slăvirea Mielului). Sunetele componente acoperă întreg spectrul posibil: zgomote aleatoare (tunete), zgomote organizate (glasuri, vorbele rostite de persoane singulare, sau de către colectivităţi infinite), muzică vocală (cântarea nouă) şi instrumentală (alăutele celor 24 de bătrâni).

Scena slăvirii Celui vrednic să deschidă Cartea şi să-I rupă peceţile, a                     Mielului divin poate fi remarcată ca fiind un prim moment de culminaţie sonoră la care participă practic  personaje supranaturale: glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” şi reale „toate făpturile, cari sunt în cer, pe pământ, supt pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri”.


[1] La fel ca şi în alte situaţii Dumnezeu indică expres modalitatea de conservare şi  proliferare a Cuvântului său a mesajelor sale generale sau speciale. Ioan trebuie să reţină un mesaj sonor pe care, mai apoi să-l transpună în versiune grafică ce trebuia să ajungă la destinaţii precise in spaţiu şi timp. Pentru acele vremuri versiunile grafice trebuiau resonorizate de cei care ştiau citi şi transformate în mesaje sonore, inteligibile oricui. Procedeul asigura o accedere nelimitată geografic dar şi temporar.

Vezi AICI Anexa – Tabel

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în guest post, In-text-esant. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cum „sună” Apocalipsa – guest post dr. Dorin Frandeş

  1. Marinel zice:

    Dorin dragă,
    Ca să zic aşa, musai trebuie să ne întâlnim într-o zi ca să-mi dezvolţi mai mult cele scrise aici. Fără nici un dubiu, e un subiect pentru care „interesant” mi s-ar părea un calificativ de-a dreptul jignitor. Pe când cartea?

  2. naomi zice:

    A fost foarte placuta lecturarea, multumim frate Dorin.
    Orice comentariu ar fi de prisos..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.