Întîmpinare: această postare nu este (încă) o recenzie la atît de disputata şi discutata carte Răscumpărarea memoriei, dar are legătură…
Vineri, discutînd cu unii dintre colegii pastori de la comunitate despre trecut, despre pastorii-actori, se înţelege că a venit vorba şi despre cărţile, dosarele, documentele care i-au făcut de plîns (pe alţii, de rîs) pe unii pastori.
Au ieşit documente despre pastorii baptişti, despre pastorii penticostali, sînt sigur că nici la creştini după evanghelie sau Oastea Domnului situaţia nu a fost mai roză.
Am fost printre primii care am încurajat acest demers în ciuda istoriei mele cu tatăl meu.
Poate că tocmai de aceea acum mă gîndesc şi la un alt aspect. Da, este necesar să reflectăm asupra trecutului, să dezgropăm mantia şi aurul lui Acan, fără a-i acoperi familia şi neamul cu pietre.
Sigur, discursul istoricului este necesar, în ciuda tuturor durerilor iscate (şi credeţi-mă că ştiu cum arată faţa hidoasă a paginilor în care recunoşti scrisul apropiaţilor… ), dar mai rămîne o parte pe care trebuie să o dezlegăm cumva sau să o legăm mai bine.
Aşa cum acest discurs recuperator are o parte istorică, are totodată, sau ar trebui, şi un aspect pastoral, neglijat pînă acum (nu se pune la socoteală pastorala cu îm-pieliţaţii care în încăpăţînare nu vor să lapede pieliţa, despre asta să nu mai face scrivorbire). Dacă uneori deconspirarea a căpătat accente ridicole, rizibile, hilare, de panaramă şi circ, totodată are şi o parte tragică, dramatică, sobră, încruntată şi crispată.
După cum există o recuperare a memoriei colective, istorice, există şi un aspect personal-relaţional. Există memorie comunitară şi există amitiri personale. Există şi istorie, dar şi poveşti, cărţi, dar şi chipuri, acte, dar şi suflete.
Da, aceşti oameni au făcut nişte lucruri îngrozitoare. Au vîndut şi au pătat şi zbîrcit obrazul Bisericii (într-un alt fel decît am făcut-o oricare dintre noi, nu-i aşa?), ba, mai mult, nici nu vor să recunoască şi ne enervează prin nişte explicaţii şi argumente care ne jignesc inteligenţa şi bunul simţ
şi totuşi…
Cum vom răscumpăra amintirile? Cu aceşti oameni care au semnat, au trădat, au minţit, au trăit în făţărie, avem amintiri… am călătorit împreună cu ei, am predicat de la aceleaşi amvoane, ne-am rugat cu lacrimi împreună, le-am ascultat sfaturile, predicile, ne-am jucat pe genunchii lor, taţi fiindu-ne, ne-au condus surorile la altar, ne-au iubit mamele. Niciun om nu este cu totul demoniac, niciunul cu totul angelic, în fiecare dintre noi zace firea spurcată şi dorul de Dumnezeu. Sublimul şi josnicia sînt îngemănate în acelaşi lut amestecat cu suflarea de viaţă din nări dumnezeieşti. Acreala informatorului este în acelaşi borcan cu dulceaţa tatălui, sărutarea de iudă s-a făcut cu aceleaşi buze ca sărutarea de mire sau de frunte de copii la culcare.
Există amintirile de neşters! Şi acelea trebuie răscumpărate şi acestea cumva. Trebuie luate din noroiul în care au fost terfelite odată cu filele de dosar, trebuie spălate bine în zeamă de lacrimă, trebuie şterse cu cotul şi aşezate din nou în albumele cu fotografiile sufleteşti. Oare va putea face cineva asta? Nu sîntem noi oare prea amărîţi, prea acriţi şi zgribuliţi sufleteşte ca să întindem paharul păcării.
Înţelegeţi acum reacţia unor fii, scrisorile unor fiice, la aceste dezvăluiri? Eu înţeleg sîngerarea sufletului atunci cînd ţi se spune „un pui de securist”, „neam de informator”, „ce naşte din pisică, şoareci mănîncă”. Nu, nu vorbim acum de transferul vinei de la o generaţie la alta, ci de faptul că în aceste expresii colţul nu cădea pe „pui„, „neam” şi „ce naşte„, ci pe „securist„, „informator” şi „pisică” care trebuiau potrivite cu „frate„, „tată„, „iubit„…
Nu ne-a durut sufletul atît de mult de noi şi de imaginea noastră a fiilor şi fiicelor, bălăcăriţi fiind cu toţii în aceeaşi oală, ci de cei care ne-au fost taţi, unchi, păstori, prieteni cărora le-am păstrat ŞI amintiri frumoase pe lîngă oribilele descoperiri.l
Să răscumpărăm memoria cît mai repede, vă rog, ca să mai avem puţin timp şi pentru amintiri! Grăbiţi-vă cu istoria, că şi aşa sîntem în urmă cu 20 de ani, mai avem de trăit şi viitorul şi acesta este destul de scurt.
Şi încă ceva. Un aspect delicat şi subtil. Cît de uşoară este alunecarea!!!! Unul dintre lucrurile pe care eu însumi le-am făcut şi de care trebuie să mă pocăiesc, după ce s-a întîmplat la noi, la baptişti, dar pe care le văd din ce în ce mai mult şi în mediul penticostal după naşterea acestei dezbateri este discutarea acestui subiect uneori aproape de tonul de zeflemea, în glumă sau cu ironie iefină, fără să acordăm tragismul necesar şi greutatea de tristeţe unei asemene intreprinderi.
Inclusiv autorul, Vasilică Croitor, precum şi alţii din jurul dînsului, aşa cum am făcut-o şi eu (ştiu ispita), fără a fi conştient de pericolul tinereţii înseşi într-o asemenea dramatică aventură, aduce un ton de haz şi voie bună uneori cînd chiar nu este potrivit. Nu-i cazul, fraţilor pastori, penticostali, baptişti sau ce vom fi. Nu-i cazul întotdeauna. Da, unii îşi merită ironiile din plin. Atitudinea unora dintre informatori trebuie stîrpită prin cosorul vorbei tăioase, dar aceea este o poziţie şi o nesimţire în genere vorbind, trebuie să revenim imediat la tonul sobru şi să nu ne lăsăm umflaţi de comentariile unor comentaci de pripas care n-au nici în clin şi nici în mînecă de-a face nici cu suferinţa familiilor, nici cu pata bisericii, sînt nişte simpli forumişti, vorba domnului Andrei Pleşu.
Nu putem face hora de glume şi ironii cînd discutăm despre persoane, taţi, fii (unora dintre cei discutaţi le trăiesc mamele, spre exemplu, şi aşa cum sînt bătrîne, accesează şi ele computerul sau le tipăresc alţii isprăvile fiilor şi spusele noastre), soţi.
Poate că un pic mai multă grijă cînd ne ia valul pe dinainte la vorba muşcătoare, care poate deveni ironie batjocoritoare, ar fi necesară în toată povestea asta. Este unul dintre motivele pentru care nu m-am băgat pînă acum nici la recenzia cărţii şi nici la comentarea fenomenelor legate de carte. Amintirile din vremea Pigmei şi uriaşi, dezbaterea legată de colaborarea pastorului Iosif Ţon, Dugulescu şi alţii, sînt prea vii şi prea dureroase încă. Forumiştii sînt la pîndă.
De unul dintre aceşti oameni cărora le păstrez, dincolo de mirarea legată de jocul spurcat pe care l-au făcut, căruia îi păstrez cîteva amintiri dulci, amintiri care au fost multă vreme acrite şi amărîte de aflăturile de mai tîrziu, tocmai am aflat că este bolnav, sfîrşit, singur, acrit şi că probabil îşi duce ultimele zile.
Se va găsi oare cineva să-i dea un pahar rece cu apă din amintirile cele bune?
Grăbiţi-vă cu memoria, amintirile se şterg repede!
Marius Cruceru 
Mi-a venit in minte versetul care zice ca celui caruia i se iarta mult…iubeste mult.
Ce rascumparare da Domnul…daca vrem…
dacă vrem…
Asa am spus si eu, este foarte delicata situatia si daca ne lasam dusi de „val” s-ar putea sa facem mai mult rau decat ei, crezand ca facem un serviciu lui Dumnezeu. Sa nu uitam ca Dumnezeu nu se lasa batjocorit si sa ne amintin ce a spus Domnului Isus in pilda cu neghina din tarina: „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea.”
doua lucruri care nu merg separat. cererea de iertare si acceptarea iertarii.
Ca Dumnezeu sa ne poate folosi trebuie sa traim aceste lucruri. Petru este un exemplu in acest fel. Unii ne gresesc sau ne-au gresit nespus de mult, dar noi avem datoria, in numele lui Isus sa acceptam cerea de iertare, sa iubim cum Isus ne-a iubit. Moartea lui a fost si pentru talharul de pe cruce. Cat despre sinceritatea cererii de iertare se va vedea dincolo de cunoasterea in parte. Noi trebuie sa iertam si sa iubim in continuare, sa nu refuzam a da un pahar de apa celui celui ce a marturisit cu cainta. Cat despre ei, daca au turnat sa nu mai toarne, daca au iscalit pacturi sa nu mai iscaleasca.
Pamantul este rotund si impreuna trebuie sa ne ridicam unii pe altii. In ochii lui Dumnezeu pacatul este pacat. doar noi vrem sa facem o diferentiere a gravitatii pacatului, pentru a devenii judecatori si a oferii circumstante atenuante: pe el il iertam ca doar a facat atatica, pe el, nu. Nu. Prea mare gogomania. Vindem un altfel de indulgente. Cu ce ne deosebim noi de altii?
„sînt sigur că nici la creştini după evanghelie sau Oastea Domnului situaţia nu a fost mai roză.”
Eu va pot asigura ca la crestinii dupa evanghelie nu am avut nici macar un singur pastor informator!
Pentru ca simplu: ei nu au pastori…. in schimb au fost si sunt inca destui care au colaborat…
Doar in biserica din orasul in care am crescut pot numara cel putin 3 persoane active care erau implicate in asta…
pomisor
Se vede ca esti informator. Cine te plateste… ca sa ne informezi despre cei din orasul tau?
🙂 Nu sunt informator si nu eram pentru ca oricum varsta nu imi permitea 🙂 eram copil acum 20 de ani… Dar daca cineva crede ca poate sa ascunda gunoiul sub pres se inseala… mai devreme sau mai tarziu mirosul degajat tot iese la iveala 😦 . Si „dupa faptele lor (dupa caracterul lor) ii veti cunoaste”…
Daca la revolutie s-ar fi lepadat si de caracterul rau cultivat in acea perioada ar fi fost bine (in special trairea constienta in minciuna fara probleme de constiinta)…
probabil vorbesti de o anumita adunare numai, insa cum spune Pomisor, acolo nu-s decit prezbiteri.
da? Vei fi surprins să afli, dragă Dorin, că sînt biserici de acest fel care şi-au ales PASTOR, believe it or not.
dar dintre „conducătorii de adunaare” şi „presbiteri”?
Se referea la persoana, nu la denumire.
Cum vom rascumpara amintirile?… la fel ca si pana acum si la fel ca de acum inainte … daca reusim sa facem un exercitiu de logica, diferenta este ca acum avem informatii concrete despre cativa „ei” dar ca ei sunt altii, din alta generatie… inca netrecuti prin sita care alege graul de neghina, atunci, macabrul sistem a cernut taria de caracter de lasitate, a facut asta ani la rand, erau inca de atunci impartiti in categorii bine definite: cei care au reusit sa-si tina coloana dreapta si cei care s-au cocosat apasati de propria slabiciune. Acum, dupa multa vreme, ( si ironie, cu ajutorul instrumentelor lor) avem privilegiul de a vedea explicit categoriile, iar ei, datoria morala de a recunoaste si optiunea de a se pocai … dar, de ce ar avea acum alta atitudine decat cea avuta in momentul in care au tradat, sau cand si-au manjit cugetul cu suferinta fratilor lor si si-au calcat in picioare valorile pe care doar au crezut ca le au…?.
La urma urmei ce vrem de la ei?… poate singurul lucru sanatos ar fi sa-i indepartam din locurile pe care singuri ar fi trebuit sa le paraseasca daca ar fi avut macar o palpaire de viata in constiinta, in rest…sa-i fortam sa se pocaiasca…? – necastigator demers.
Dar ce facem cu cei inca necernuti ? Ei sunt acolo, le lipseste doar contextul…dar asta nu-i face mai buni …
Iar tonul…intr-adevar cel sobru si grav e cel potrivit.
ce vrem noi de la ei?
noi… nimic,
Ce vrea Dumnezeu de la ei?
Nu ştiu, dar am o bănuială.
Tu propui un instrument pentru răscumpărarea amintirilor. Logica?
Ma tem ca, uneori, fiind prea sensibili, pierdem esenta si riscam sa ne innodam in cuvinte duioase.
Din punctul meu de vedere, privind pragmatic subiectul, acele amintiri nu vor putea fi niciodata „rascumparate”, mai ales daca termenul rascumparare implica revenirea lor la o forma apropiata de cea initiala , ele vor suferi o transformare care e posibil sa le faca de nerecunoscut.
Analizand logic, fenomenul e identic cu procesul de adaptare la oricare eveniment traumatic ce se leaga de persoane si actiuni din trecut, deci…”rascumpararea” va lua o multitudine de forme, probabil la fel de multe cati actori se implica in proces.
Cristinam, răscumpărare, dimpotrivă, înseamă tocmai faptul că amintirile ţi-au fost luate în robie, violate, batjocorite, bătute, sînt pline de cicatrici, acum ai făcut bani, te duci la tîrgul unde se vînd din nou ca slave amintirile, memoriile, trecutul şi istoria şi, cu valuta cîştigată, preschimbată, îţi RĂSCUMPERI amintirile, le iei şi le faci din nou prinţese, iar trecutului îi pui inel de aur în deget ca prima dată, asta nu înseamnă că prin stomacul bietului trecut n-au trecut roşcovele porcilor.
Interesanta perspectiva … metaforic deosebita, dar in realitate, concret, care-ar fi demersul, pasii de urmat?
păi, exact acelaşi ca în metaforă.
eu mi-am răscumpărat amintirile prin meserie,
sînt un creator de texte (printre altele). Nu sînt scriitor (am cărţi, dar nu sînt scriitor, aşa cum versificatorul nu este poet), eu sînt un biet creator de texte.
Cînd amintirile mi-au fost arestate şi siluite, am creat un text şi prin text, singura valută pe care o cunosc şi care merge în astfel de cazuri, mi-am răscumpărat amintirile cu tatăl meu, i-am răscumpărat memoria spunînd adevărul despre el. Aşa cum a fost, cum am creztut şi cum am ştiut că a fost, fără a-i îmbunătăţi prea mult imaginea, fără a o spurca ca Ham faţă de Noe.
Cam asta-i!
Încearcă şi tu, dacă ai amintiri în detenţie.
Deja sunt mult mai limpezi lucrurile, multumesc pentru explicatia in detaliu…unii ne descurcam mai greu cu traducerea metaforei in concret, e nevoie probabil de exercitiu mult, talent si oaresce formare in domeniu.
da, Aristotel spunea…cine stăpîneşte metafora… stăpîneşte lumea întreagă.
Eu sînt un îmblînzitor de metafore şi cioban de epitete.
Nu se potriveste pilda cu neghina aici .
este necesar si nu de acum, ci din ’89, ca in Romania sa se faca distinctie intre unii si altii;
fatarie ziceti…asta a durut cel mai mult!
Ca sa rascumparam memoria…e nevoie ca ea sa fie foarte limpede! clara, fara floricele
si fara ca fratii care doresc sa afle adevarul sa fie connsiderati in continuare ca fraieri care „inca” pot fi mintiti.
Daca va fi sa facem ceva, sa o facem ca pentru Domnul; incercind recuperarea pierdutilor si pornirea in spre un liman nou-lumea se UITA la noi, pentru ca din nefericiore ne-am pierdut marturia.
Fr.Marius, ma ofer sa merg la acel frate ,sunt gata;
mi-ar fi drag sa -l pot ajuta cu adevarat.E aproape, e departe?
Exista cerere de iertare, dupa marturisire si apoi iertarea.
In ultima vreme aud tot mai mult vorbindu-se de pastorii informatori. Sunt tanar si nu am „prins” prea mult vremea raposatului, dar am vazut, in orasul din care provin cum bisericile s-au dezvoltat frumusel in perioada comunismului.Toata lumea comenteaza, comentez si eu, dar cine cunoaste trecutul asa cum este decat Tatal? Ar mai fi si arhivele securitatii, nu?
Totusi, intrebarea mea este: Are fratele/sora care slujeste din toata inima, acces la dosarul pastorului? Fie el curat, fie murdar….
Imi place cum autorul cartii rezuma morala pe care dorea sa o transmita: „Viitorul nostru nu poate fi construit separat de o cunoaștere și o asumare a trecutului nostru. Dacă vom răscumpăra trecutul, vom putea întrerupe șirul compromisurilor și vom începe să construim instituții și structuri mai sănătoase și mai eficiente.”
Confucius zicea ca e necesar sa cunoastem trecutul pentru a putea defini viitorul. Trebuie sa cunoastem adevarul, trebuie sa fie clar si raspicat, trebuie sa fie inlaturate si daramate orice suspiciuni si urme negre, dar atentia, resursele si eforturile noastre ar trebui indreptate cu precadere spre zidire.
Totusi, e trist de observat ca modul parshiv in care unii informatori inca incearca sa manipuleze si sa nesocoteasca harul Domnului lasa o urma prea adanca in istoria cultelor protestante.
draga Flavius, presupoziţia este naivă.
„dacă vom răscumpăra trecutul… vom începe să construim instituţii şi structuri mai sănătoase şi mai eficiente”. Greşit!
Dacă voi avea timp, voi încerca să demonstrez de ce. Răspunsul este într-un psalm. Ghici în care!
Psalm 127?
în păcat m-a zămislit mama mea…
Nimeni nu contesta naivitatea afirmatiei, ba mai mult cred ca istoria ne invata deslusit ca este usor probabila. Ceea ce nu inseamna ca idealul trairii in neprihanire si dorinta de perfectiune nu ar trebui sa fie rodul duhului prin rastignirea firii in fiecare zi.
Mai mult ca sigur nu e vorba de inceputul Psalmului 78.
Am descoperit cu surprindere o atracție extraordinară față de contrazicere, dezacord, evidențiarea defectului, căutarea petelor, față de mizerie. Este vorba de o pornire generală înspre ceea a face rău sau gândește rău cineva. Acestea sunt lucruri semnificative în viața unei biserici locale, care este îndemnată să ia atitudine față de răul din mijlocul ei. Dar nu cred că acestea sunt lucruri de discutat pe banca din fața casei. Cine e chemat să discute persoane, să caute să lege acțiuni imorale de persoane și să condamne/disciplineze persoane – mă gândesc că biserica locală, sau noi toți sau oricine, judecătorii, DNA-ul?
E prea mult gunoi expus. Eu unul m-am săturat de gunoi. Am căutat parcă prea mult după/în el, până într-acolo că am luat-o razna. După aceea am înțeles că fiecare creștin are și bun și rău în ființa lui, că nu există un creștin perfect aicea jos, dar că pe mine lucrurile/gândurile bune mă pot zidi. Cele rele ale altora justificau relele mele sau cel puțin linișteau într-o măsură mai mare sau mai mică propria-mi conștiință (depinde dacă răul era legat de un evanghelic sonor sau nu). Postez anonim ca nu cumva să mă confundați……(de fapt, dacă sunt sincer nu cred că de asta, ci pentru că mai aveam multe de zis…).
Domnule anonim si eu m-am saturat de gunoiul facut si care inca se face in biserici si in baza versetului care spune sa ne despartim de cei care fac raul eu unul am redefinit notiunea de Biserica la care ma raportez astfel incat sa ma separ de cei care in mod voit fac rau sub acoperirea numelui de crestin. Nu vreau sa fiu asociat cu asemenea oameni si neputandu-i exclude pe ei ma exclud singur cu Dumnezeul pe care Il ascult si las pe ceilalti sa faca ce doresc ei… Imposibil sa nu intalneasca pe drumul pe care merg ei vre-o „mina” (pacat care sa ii termine)… asa ca nu doresc sa fiu si eu printre ei in acel moment…
anonimule, uneori contemplarea răului poate avea efect terapeutic, te poate ajuta să te fereşti de pata, mizeria şi căderea pe care tocmai ţi-ai aşezat-o ca stîlp de aducere aminte.
Dacă te-ai sătura de gunoi, trebuier să Îl rogi pe Domnul să te ajute să ieşi cît mai curînd din această viaţă. Welcome in the human nature!
Avem şi flori şi zambile, dar numai primăvara.
Aşa cum spui… există rău şi bun, bun şi rău, citeşte Romani cap. 7, binele pe care vreau să-l fac nu-l fac şi răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…
Maria, nu am postat mesajul, aşa cum m-ai rugat, dar nu văd de ce m-ai rugat să nu-l postez.
îţi voi spune în privat cine este.
Astazi ne amintim de cel care a fost Pastor, Poet, Lider, Frate, Erou Crestin Petru Dugulescu. Intr-o zi ca astazi, acum trei ani, a plecat de aici de pe pamant…. a plecat stralucind, dupa cum isi dorea: „Si as mai vrea sa fiu ceva, O Raza Lucitoare…..sa duc lumina undeva, sa incalzesc pe cineva….. si sa ma-ntorc in Soare!” Acolo s-a intors.
A lasat aici pe pamant familia, care ii continua Viziunea si Lucrarea, prietenii care il asteapta parca sa revina din calatorie….fratii care ii recita si asculta cu drag poeziile, pe cei care l-au iubit, care isi amintesc de rasul lui sincer…pe cai care nu l-au inteles…. si ar vrea sa il mai aiba aproape acum cand il inteleg. La Revedere in ceruri Frate Petrica!
Da, Beni Lup, muţumim că ne aduci aminte.
Scrii dulce ca întotdeauna.