Camera 606 este pătrată! Am măsurat-o, temîndu-mă că eu văd totul prea pătrat. Ce ironie!!! Pătrat perfect. 🙂
Are 6 paturi.
Toate sînt ocupate.
Spaţiul de vieţuire este limitat de două lucruri. De noptiere (nu te poţi întinde mai mult decît o noptieră) şi de cordonul de la perfuzie. Te învîrţi în doi metri pătraţi. Totul se petrece în doi metri pătraţi şi totul trebuie să îţi încapă într-o noptieră.
(FAză: „Ce tot căutaţi noaptea în noptieră?”. Păi poate tocmai de-asta se numeşte noptieră, ca să-ţi apropie lucrurile de care ai nevoie noaptea, nu?)
Mie? Că toată ţara era a mea şi la un gînd plecam la Bucureşti sau Brescia? Mie? Numai biroul îmi este într-o cameră de patru metri pătraţi
(Întrebare: de ce se măsoară spaţiul în metri rotunzi? Adică un cerc cu raza de un metru? rămîn spaţii neocupate de măsurătoare, de-aia!)
Asistentele sînt grijulii. Acum sînt asistente, nu se mai numesc „surori”. Se numeau surori atunci cînd, cu autentică milă şi compasiune, călugăriţele făceau slujba asta. Am avut şi un asistent care ne-a făcut injecţiile, bărbăteşte, fără să sterilizeze cu vată şi spirt locul şi rapid. Ne-am învineţit toţi. Acum înţeleg de ce nu există expresia „frate medical”, numai „soră medicală”.
Nimic nu este la camera 606 atît de deranjant ca mirosurile. În spital nu te dai cu parfum. N-are rost. Eşti în pijamale. Acolo se amestecă mirosul de ploscă cu mirosurile din farfuriile în care se aruncă gemul, oul şi mămăliga.
Fetid. Asta este. Un miros fetid care iese de peste tot.
Mi-am găsit locul preferat, pe hol, cu ferestrele deschise în picioare.
Acolo citesc Biblia. Singura carte pe care am cerut-o. Nici nu îmi mai trebuie alta aici. Face minuni. Domnul N. deja mi-a cerut una. Îşi adusese să citească Delirul de Preda.
Discutăm.
Îmi spune…
„Ce interesant, domnu pastor, Geneza este ca Cartea Junglei, ştiţi, eu am citit mult, exact ca acolo, Elefantul face totul, desparte apele de uscat, nu-i aşa că Dumnezeu e ca elefantul din cartea junglei?”
„Da, domnu… Elefantul din cartea Junglei este ca Dumnezeu, că Biblia este singura cartea adevărată, restul sînt poveşti”
Şi-a pus din ce în ce mai des ochelarii să citească.
Am plecat împreună la ecografie.
Cînd eşti în pijamale prin spital ai un fel de legitimitate aparte. Ai voie să te bagi peste tot, fără să îţi ceri voie. Toată lumea te lasă în faţă, toată lumea îţi face loc în lift (şi pentru că miroşi şi pentru că se tem să nu ia ceva de la tine 🙂 ).
Dacă eşti în pijamale prin spital poţi deveni un mic tiran, mai ales dacă eşti „de la Cardio”. Nimeni n-are tupeul să te enerveze, pentru că nu vrea să dea ochii cu procuratura dacă păţeşti ceva… Păcătos gînd 🙂
Ne-am întors. Domnul N. a aflat veşti proaste, eu veşti mai bune.
A început să citească Cartea Sfîntă mai des, cîte o porţie mică, şezînd. L-am întrebat de ce nu stă culcat?
„Ca nu cumva să o şifonez, cînd o să ajung acasă, o s-o pun pe masă şi aşa o s-o citesc… „.
E clar… n-o va citi ca pe Cartea Junglei.
Marius Cruceru 
camera 606 ? interesant nume! bine ca nu era camera 404 :)))
de ce? Care-i legătura cu 404?
404 este o eroare la paginile web :)) 404-page not found
exemplu: http://geekwhisperin.files.wordpress.com/2009/12/404-error.png
acum am priceput! 🙂
Spitalele eu le consider, locuri de aduceri aminte: cum sa te relationezi cu Dumnezeu, si cu oamenii… cei din familia ta si necunoscutii pe care-i intalnesti acolo.
Avem de invatat din orice situatie in care ne aflam la un moment dat,al vietii, dar mai ales in spital.Avem si timpul si dispozitia necesara sa facem un inventar la tot ce-am facut sau nu,pana la momentul respectiv. Am putea face asta in fiecare zi a vietii noastre si-ar fi de preferat asa, dar, cand schimbam prioritatile si incurcam cele importante cu urgentele, Domnul
pentru binele nostru, ne trimite la „relaxare fortata”…:) Stie EL mai bine , de ce!
Du-te pe sectiile de chirurgie si oncologie sa vezi ce relaxare si aduceri aminte o sa ai.
Poate e nevoie de mai multi ditre noi in spitale – si printre cei in pijamale, si printre cei cu stetoscop sau ac…
am fost!
acum şi eu ştiu de ce, nu numai El!
🙂
Thomas Boston, un pastor scotian care a trait pe la 1700, a predicat o serie de mesaje tocmai pe nevoia si obligatia oricarui om mantuit de a pregati din timp pentru luarea din aceasta luma si transferarea inaintea lui Dumnezeu.
http://ambasadorul.wordpress.com/2010/01/07/unde-te-sim%C8%9Bi-ca-acasa/ :-))
De trei luni mergand la sora Rodica, careia i se dadeau doar 20 de ore de trait, am asistat la o gramada de lucruri, da e un loc de cercetare….la reanimare multi erau adusi si „plecau” fara a se mai putea cerceta…
Trista-i viata pentru cei fara Domnul.
Eh!am stat si eu in spital…acum un an am fost accidentat grav la fotbal si a trebuit sa fiu operat la picior ca sa-mi introduca o tija. Au fost cele mai grele momente din viata. Pana atunci nu statusem nicio zi intr-un spital…am vazut ce viata grea e acolo si ce conditii. Am crezut la cat de grav era cazul meu ca nu o sa mai merg vreodata… Acolo zilele trec cel mai greu…ziua toti astepti noaptea ca sa dormi, iar noaptea fiindca nu te ia somnul esti nerabdator sa vina dimineata. Daca nu cunosti pe cineva dintre doctori si asistenti toti se poarta cu tine inuman. Sansa mea a fost ca am avut cunostinte acolo. Conditiile sunt la limita suportabilitatii. Poti fi sanatos, te imbolnavesti numai stand acolo. Chestia e ca Dumnezeu iti ramane in astfel de situatii singura speranta si alinare.
Pt mine a fost o minune:dupa 2 luni am reusit sa merg din nou, si toti prietenii mi-au spus ca e ceva miraculos. Acum imi dau seama ca sanatatea e un dar nemeritat din mana Celui de sus, un favor ce nu ni se cuvine de drept. Dupa toate astea ti se pare ca e extraordinar sa mergi, sa alergi, sa vezi, sa vorbesti si nu mai iei totul ca pe un drept personal.
îmi pare rău pentru ce-ai păţit la picior,
îmi pare bine pentru ce-ai păţit la suflet cu această ocazie
Stati sa ma laud si eu, 🙂 am fost la ATE o saptamana , apoi la Oncologie sase saptamani facand radio-chimioterapie. Nu am apucat sa simt ostitlitatea spitalului din cauza tratamentului sever, dar cu siguranta nu as vrea sa mai trec pe acolo.
Partea buna este ca toate astea m-au apropiat de Domnul si am putut sa spun si altora despre dragostea lui Dumnezeu. Desigur, nu toti au primit bine „buna” mea intentie. Este dureros sa vezi oameni cu un picior in groapa si tot sa mai blasteme pe Dumnezeu si sa-i refuze dragostea.
Doamne, iarta-ma!… ca nu ma pot abtine de ras la postarea asta. Nu stiu cui sa-i atribui vina. Mie sau stilului in care a fost scrisa?! Citind, am si ascultat in nervul auditiv, vocea exasperata a unui pacient deranjat in miez de noapte de cautatul fosnaitor si insistent in noptiera al colegului de langa … Cred ca era vorba totusi de noptiera personala, a respectivului, pentru ca daca nici nu era a sa, faza ar fi fost si mai si …
Am fost receptiva si la asezarea meniului in farfurie … Deci asa se procedeaza. Bine ca totusi bucataresele respective „nimeresc“ farfuria din prima aruncare. Sau nu? Referitor la alcatuirea meniului nu vreau sa ma mai exprim. Din prezentare reiese o combinatie excelenta, numai ca nu se prea leaga ingredientele…
Reusesc totusi sa citesc mai departe, pe nerasuflate; e un material consistent, bine elaborat. Trec peste comentarea unor inserari foarte bine plasate, pentru ca incep sa ma doara deja muschii abdomenului. Din cauza rasului. Imi sare in ochi titlul cartii scrise de Marin Preda: Delirul. Din nou, Doamne, iarta-ma! Nu vreau sa fac haz de necaz. Nici ca putea fi un titlu mai nimerit in contextul respectiv. Oare cum si-a ales pacientul acela cartea? Ce-o fi avut in cap bietul om? A luat-o la nimereala de pe raftul bibliotecii sau a socotit ca e bine sa fie in ton cu evenimentul? Stia ceva de continutul cartii si urmarea firul analogiei in propria-i versiune?
Nu spun prea multe despre COMPARATIA pe care a reusit sa o plasmuiasca bolnavul … probabil singurele elemente concrete, ce-i mai staruiau pe palierele memoriei afective, dupa Delirul trait live. In schimb, e foarte buna reactia din partea autorului articolului. Uneori, in anumite conjuncturi, e bine sa le dai semenilor dreptate. Sa fii de acord cu ei, indiferent de grozavia pe care o debiteaza: Dumnezeu, elefant, etc. E bine de cei care pot sa rada cu lacrimi. Nu stii niciodata sigur ce fac: plang, rad ? In cazuri ca acesta e bine daca stiu sa le combine pe ambele.
Finalul e fericit. Biblia este inmanata cui si cand trebuie.
PS
Sigur, comentariul meu nu e singurul aspect pe care l-am sesizat in postare. Insa celalalt aspect e mai serios, mai delicat, il aduc in mana Domnului sa se ingrijeasca de el. Bineinteles, cu rugaciune.
îmi pare rău, Luci, sper să nu te fi îmbolnăvit de rîs 🙂
Uf! cat pe-aci ! De data asta am scapat! Nu stiu ce voi face la urmatoarea. Am vazut ca e si mai consistenta, cu unele parti mai nostime … cea in care politistul il alearga prin spital pe bietul sofer, ca-n filme. Totusi, am un as in maneca. Unii medici sustin ca rasul face masaj la ficat. Asa ca, slava Domnului, cred ca e biletul meu spre sanatate.
Lucia, în fiecare zi rîd. PRima dată de mine.