Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
multumim frumos pentru cadoul de Paste 🙂 nevasta-mea, care e violonista inca dinainte de a se sti pe sine, keeps wondering how in the world is that possible…
şi eu m-am mirat de acelaşi lucru. Sînt două filmări suprapuse, dar bănuiesc că nu asta a fost mirarea soţiei tale, ci faptul că un violoncelist cîntă în „halul ăsta” la vioară.
Acum incep sa intru incetişor in ceaţă. Cum ar trebui sa fie ţinută vioara corect, şi cum să fie priza pe arcuş pentru a fi mai eficientă ? Oricum contrabasiştii care au şi o a treia posibilitate de priză pe arcuş au această dilemă de mai multă vreme.
Am văzut vilonişti şi chitarişti care din diverse motive ţin instrumentul pe stânga, având aceleaşi rezultate ca şi cei care ţin instrumentul în mod tradiţional. De curând am văzut tehnica de percuţie aplicată la cântatul pe chitara amplificată. Aştept cu nerăbdare ca cineva să ţină vioara cu dinţii şi arcuşul să mânuiască arcuşul cu unul dintre picioare, în timp ce cu celălalt evident se amestecă în tocană.
Lăsând gluma la o parte cred că dincolo de performanţa tehnică a violonelistului care cânta la un violoncel micuţ cât o vioară, sau mai de grabă la o vioară da gamba, pentru a păstra o oarecare rigoare a predării acestui instrument, şi aşa dificil, ar trebui promovată poziţia pentru învăţarea căreia avem profesori, asta până când vom şcolariza o nouă generaţie de prof-i de instrumente da gamba.
L-am văzut pe unul dintre cei mai mari gambişti cîntînd la o viola da gamba de dimensiunile unei viole.
Oare de cînd este această poziţie a viorii, sub gît? Pare mult mai naturală şi fără atît de multe dificultăţi această poziţie de tip viola da gamba.
Şi chitariştii discută acum ridicarea gîtului chitării mult mai sus, este ca şi cum ai ţine chitara în braţe, dar cu poziţia gîtului aproape în poziţia violoncelului.
Există o doamnă profesoară la cluj care predă viola da gamba.
Pingback: Memling, Pasacaglia, Pascalis admirabilis, cu creierul la spălat « La patratosu