Dacă Don Juan sau orice altă fiinţă demonică ar fi vorbit româneşte, fără îndoială că ar fi exclamat către daimon, într-un ceas al vieţii: Hotărăşte-mă! Pune-mi hotare! În hotarele existenţei umane poate încăpea orice, dar nu lipsa de hotare.

…

Altminteri hotărîrea deschide. În ce priveşte hotarul, pentru bietul credioncios care „puse hotar să nu mai mănînce măr” (fiindcă prin măr păcătuise părintele Adam), aventura spirituală abia începea, cu hotărîrea sa.

…. Rămîne însă diavolul cel subtil, care nu hotărăşte pur şi siplu la moarte lumea, ci îi trece hotarele, hotărîrile şi nehotărîrile sale, otrava sa rafinată.

… Ce poate face diavolul aici? Nu-i poate ţine lui Don Juan o predică spinozistă despre frumuseţea femeii, lămurindu-l că „omnis determinatio est negatio”. Îi spune atunci: exstă o limitaţie pentru ceea ce ţi se mare limitat: mai sînt şi alte fete frumoase pe lume, „o mie trei”. Şi cuceritorul acela, care simţea hotarele oricărei fericiri, rătăceşte acum ca şi „din hotară în hotară” (spre a răstălmăci fumoasa vorbă a poetului). Limitaţia se cunună cu nelimitaţia, cum face infinitatea cea proastă cu finitul care nu se mai curmă.

…

Cînd e înfrînt diavolul? Atunci cînd, înţelegînd că totul are hotare, ştii să transformi limitaţia într-una ce nu limitează; cînd aşadar nu e vorba de limitaţia de care fugi neîncetat, ci de aceea la care poţi rămîne neîncetat. Diavolul e înfrînt cînd hotarul vine dinăuntru, nu din afară, cînd ai nelimitaţia înăuntrul şi nu în afara hotarelor. Hotarul familiei, de pildă, este sacru, căci delimitează ceea ce înăuntru nu are hotare.

Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, pp. 171-174

Pregătindu-mă pentru mîine seara, mi-am adus aminte acest eseu al lui Noica. I l-am citit soţiei, pe atunci logodnica mea, în Şimleul Silvaniei prin 1990.

Căsătoria nu este largă, este adîncă. Într-o singură femeie găseşti toată frumuseţea femeiască, toată feminitate şi nu rămîne rest şi nimic neexplorat. Adam nu a putut alege, a fost hotărît, în sensul de limitat, şi nu putea hotărî altfel decît în favoarea lui Eva, atunci cînd îi va fi fost arătată. A ales între Eva şi … Eva, fără a căuta în afara hotarelor sale.

Căutarea unei soţii nu este o căutare, căutarea trebuie să se desfăşoare în retragere, în odihnă, în închidere, în închiderea ochilor şi somn faţă de toate celelalte femei, pînă cînd Dumnezeu îţi deschide ochii spre cea făcută din aceeaşi ţărînă transformată.

O femeie se caută cu coada ochiului, dar uitîndu-ne ţintă la Dumnezeu. Atunci El ne bate pe umăr şi ne spune… aici sînt şi am fost, dar aici este şi va fi.

Curvarul se sărăceşte, aleargă după chipuri (personae), fără a cunoaşte nicicînd persoana, el însuşi nu mai ştie cine este, dacă a fi înseamnă a fi în relaţie. Relaţia este ontologic constitutivă Treimii, relaţia este ontologic constitutivă persoanei umane.

În căsătorie ne redefinim între Eu şi Tu, nu întocmai celui buberian, ci prin El, într-un triunghi salvific, începător cu triunghiul judecăţii din grădina Edenului EU-TU-EA… şi, aparte… el-diavoulul.

Noua căsătorie pămîntească şi needenică, este minunată, cel mai minunat lucru lăsat omului, dar în relaţie cu aceeaşi persoană, fără a alerga în afara perechii, pentru a căuta mai departe o altă ea, un alt el.