Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
): “There are more things in heaven and earth, Horatio,
Marius Cruceru 
Cineva spunea ca singurul mod de a calatori efectiv in timp este sa privesti cerul instelat. Fotonii care iti ating retina au plecat spre tine cu mult mult timp in urma. Ceea ce vezi este un „cadru” din trecut…
Interesanta fotografia 4… Cele doua galaxii parca vor sa se cuprinda intr-un dans.
„Sa se bucure cerurile…” (Ps. 96:11).
Si fotografia 2, facuta in infrarosu, este exceptionala. Nu numai ceea ce ne impresioneaza retina este „real”… Oare cum ar arata lumea daca ochii nostri ar fi sensibili la intreg spectrul de radiatii electromagnetice?!
Avea dreptate Hamlet (adica, Shakespeare :-)): „There are more things in heaven and earth, Horatio,
Than are dreamt of in our philosophy.”
Erata: „…in your philosophy.”
Sorry, memoria incepe sa-mi joace feste! 🙂
Foarte frumos!
Am pus comentariul tău în text. Merita!
Pot sa va mai intreb ceva, daca tot discutam pe privat?
Cel care se semneaza Adrian nu este un alter ego al dvs.? Pare acelasi stil. Stiu ca unii blogari fac asta, se dedubleaza practicand un fel de solilocvii.
Nu inteleg intrebarea.
Cine este alter ego-ul meu? Si cu ce stil este asemanator stilul meu? Cine se dedubleaza? Puteti fi mai explicit si mai direct?
Ma numesc Adrian si in buletin, nu numai pe acest blog.
Draga Adrian, consider un compliment confuzia în care se scaldă George.
Îl consider un compliment pentru mine.
Ce presupune dînsul este că eu mă comentez pe mine cu numele tău.
Sînt blogări care fac asta, ca să îşi înumuţească număruil comentariilor.
Domnu George, vi se pare că aş avea nevoie de comentarii de start sau de comentarii în plus la cîte sînt. Nici nu am numărat cîte comentarii m-au aşteptat azi dimineaţă, dar erau vreu şapte pagini în panoul de control al wordpress.
Dacă aş avea informaţia şi lecturile lui Adrian, precum şi stilul pe care l-a remarcat Ioana… deci sînt măgulit de confuzie.
Părerea mea este că trebuie să vă cereţi scuze de la Adrian şi chiar urgent.
Cereţi scuze şi lui A.C. că i-aţi adus numele în discuţie pe alte siteuri.
Nu-i convine, oh, bine dar nu este valabilă şi reciporca. 🙂
Vad ca mi s-a dat drumul la comentarii. Va intrebam pe dvs., Marius David, daca semnati si ca Adrian.
Daca gresesc imi cer iertare anticipat. Rog doar ca numitul Adrian, daca exista cu adevarat, sa se identifice cumva credibil.
Am impresia ca deja ati depasit anumite limite.
Ce anume ar trebui sa fac ca sa ma identific „cumva credibil”? Nu este de ajuns numele Adrian? Dvs. aveti voie sa va identificati cu numele George si asta va face credibil?!
Domnule George, cine va da dreptul sa-mi cereti cartea de identitate, sunteti cumva de la Politie?! Vreti sa va dau si CNP-ul, si numarul de card bancar, eventual si numarul de la pantofi, ca sa ma identific „credibil”? M-ati prins fara bilet pe RATP si acum imi faceti „identificarea”?!
Cred ca va permiteti cam multe.
De curand, a mai trecut pe aici „un cunoscator” care ne-a silit pe cativa dintre noi sa ne dam CV-urile.
Dvs. mi-ati „taiat” cheful de discutie pe un subiect care ma pasiona…
Presupun ca asta ati si urmarit. Cred ca sunt persoane care intra pe acest blog doar ca sa enerveze si sa ne faca pe unii dintre noi sa ne lipsim…
Am rezolvat pe privat, Adrian!
Să încercăm să revenim la SUNETELE DIN COSMOS de care întreba Ioana!
Domnule M.C.
Am inteles chelfaneala. Nu stiu daca voi mai intra pe acest blog. Va rog insa sa dati drumul acestui comentariu.
Stimate domnule Adrian si domnule Marius David imi cer scuze pentru procesele de intentie si pentru faptul ca am presupus acest lucru. Ma gandesc daca voi mai reveni.
George 1
Scuzele se acceptă!
cel puţin în ce mă priveşte.
Si in ceea ce ma priveste, scuzele se accepta…
George, chiar… cum s-ar putea cineva identifica CREDIBIL?
Nu sînt nebun, am petrecut 100 de minute în dialog cu Adrian, faţă către faţă. Era o persoană reală, mai în vîrstă cu trei ani decît mine, am băut cafea împreună, deci nu eram singur şi nici în oglindă.
E real, vă spun eu!
Există!
@adrian
Vazand aceste imagini as dori sa va intreb ce parere aveti despre conceptul „muzica sferelor”, conform caruia planetele in miscarea lor pe sferele celeste produc armonice. In acelasi sens, credeti ca acest concept poate fi aplicat structurii atomice a lui Niels Bohr?
Ma intereseaza foarte mult aceste subiecte (despre care as dori sa aflu mai multe) deoarece cred ca se potrivesc teoriei armonicelor fundamentale ale sunetului
Din cate stiu eu, sunetele nu exista daca nu au un mediu in care sa se propage. Iar spatiul cosmic e vid, deci nu exista.. mediu de propagare. Daca despre… sunete e vorba, mie mi se pare un non-sens, aplicat la informatiile pe care le am acum. Asta e parerea mea, nu e un raspuns la intrebarea ta.
Ce părere au specialiştii?
Doamna Ioana se refera la un concept mai larg, nu la muzica in sensul strict al cuvantului. Se pot stabili anumite corelatii intre parametri fizici si caracteristici general valabile ale fenomenelor ondulatorii. Sunet este ceea ce percepe urechea noastra, intre frecventele (aproximative) de 16 Hz- 20000 Hz. Nu sunetul se propaga, ci vibratia unui mediu. Vibratia devine „sunet” in creier.
Vibratiile sonore intra in categoria vasta a fenomenelor ondulatorii. Sunt fenomene ondulatorii care au nevoie de un mediu pentru a se propaga. Undele electromagnetice nu au nevoie de un mediu, se pot propaga in vid (va aduceti aminte de cearta cu „eterul”).
Unii oameni de stiinta au stabilit anumite corespondente intre parametrii unor procese diferite (nu e loc aici pentru a intra in amanunte).
Am intalnit foarte multe analogii de acest gen.
Nu pot sa spun cat de corecte sunt ele stiintific, dar cert este ca sunt destui oameni de stiinta seriosi care le iau in seama.
Cea mai recenta analogie intalnita de mine pe aceasta teama este din cartea lui Michio Kaku si Jennifer Thompson – „Beyond Einstein. The Cosmic Quest for the Theory of the Universe” (Anchor Books, New York, 1995). Plecand de la conceptele de baza ale teoriei stringurilor, iata ce este scris la pagina 5 din carte: „All particles are just different vibratory resonances of vibrating strings. The answer to the ancient question ‘What is matter?’ is simply that matter consists of particles that are different modes of vibration of the string, such as the note G(Sol) or F(Fa). The ‘music’ created by the string is matter itself.”
Deci este vorba de un sens mai larg al cuvantului ‘muzica’, fiind vorba, in mod esential, de fenomene ‘vibratorii’ (la randul lui, si acest cuvant trebuie luat intr-o acceptiune mai larga decat cea inginereasca).
Mulţumesc, înţelesesem ca nu se refera strict la sunetul muzical ci la armonii care, ca să folosesc un termen mai pamântean, nu se aud. Johann Kepler credea că planetele sunt aranjate ca intr-o progresie muzicală, principiul de baza fiind că planeta cea mai lenta este sunetul cel mai grav. Potrivit teoriei muzicii calculul tuturor frecvenţelor (înălţimilor) sonore porneşte de la sunetul la = 440 Hz (LA din octava 1 de 440 Hz) care a fost stabilit, prin convenţii internaţionale, drept diapazon oficial pentru construcţia şi acordajul tuturor instrumentelor muzicale, precum şi pentru imprimările radiofonice sau pe disc.
Am pus aici
http://www.anastasiu.com/armonice.pdf un pdf cu armonicele fundamentale superioare ale sunetului, frecvenţele lor şi intervalele pe care le formează.
Pitagora a spus: “În unduirea corzilor este geometrie. În spaţiul sferelor există muzică”. Astfel, teoria muzicii a început odată cu fixarea conceptului de cosmos. Concepţia lui Platon era că razele orbitelor planetare (concepute ca fiind cercuri) erau proporţionale cu numerele 1, 2, 3, 4 (8, 9, şi 27; ultimile din aceste numere nu corespund cu ideea grecilor despre muzică). Începând cu acestă perioadă greacă (din sec. VI – sec. III I.C) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni, consideraţi imuabili, ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Dacă o coardă acustică de o anumită lungime dă nota Do, o altă coardă de jumătatea celei dintâi dă nota Do superior, adică octava superioară. O coardă acustică egală cu trei sferturi din prima dă cvarta, adică nota Fa; o coardă de trei sferturi dă cvinta, adică nota Sol. Ştiind aceste raporturi de cvartă şi cvintă, putem determina intervalul secunda, adică tonul diatonic.
Astfel, dacă ne uităm la tabelul cu armonicele fundamentale superioare cred că se poate face o analogie între conceptul muzicii sferelor şi acesta. Credeţi că acest concept se poate aplica şi la micro-universul lui Bohr?
Mulţumim, Ioana, pentru tabel, dar şi pentru informaţiile foarte interesante.
Cer scuze daca sunt prea „tehnice”.
nu, nu, sînt de folos!
Si eu multumesc.
Poate ma apuc de muzica, la 42 de ani… 🙂
Stiam de sistemul lui Pitagora, dar nu pricepam exact cum e cu notele, cu tonurile. Acum m-am luminat.
Eu mi-as dori sa ma pot apuca de fizica, dar chiar este prea tarziu. Pentru muzica nu e niciodata tarziu :).
In muzica aveti si matematica, si fizica din plin!
Corect! La pensie asta voi face! Numai muzică şi lutierie şi stupărit!
Poate învăţ şi şah! 🙂
Mulţumesc, acum am văzut răspunsul.
şi pe mine mă interesează răspunsul.
M-au impresionat pana la lacrimi aceste imagini superbe. Mare Dumnezeu avem si gloria Lui umple Pamantul si Cerul!
Să vezi ce imagini sînt acum!
wow, intr-adevar s-au mai adunat cateva minunatii, parca cel mai mult imi place imaginea cu numarul 8, e ca si cum Dumnezeu insusi ar fi impodobit un bradut de craciun intergalactic 🙂 Eu cred ca zilele astea ne e mai bine sa umblam cu capul in nori/stele, pentru ca ce se intampla in tarisoara noastra draga, deocamdata ne epuizeaza psihic pe toti! Nici nu m-am straduit sa citesc articolele legate de politica…
da, aşa să fie… cu capul în stele!
Carina Nebula!
@ioana
Kepler a avut si aici o intuitie extraordinara, chiar daca modul de „aranjare” al planetelor este cumva diferit (totusi, exista o ordine, o progresie). Planetele sunt dispuse dupa legea lui Titius-Bode: daca alegem ca unitate de masura distanta medie dintre Pamant si Soare, distanta dintre Mercur si Soare este egala cu 0,4 din aceasta distanta, Venus-Soare cu 0,7 etc.
Foarte interesant este insa faptul ca sirul dat de legea lui Titius-Bode este destul de apropiat cu sirul octavelor succesive ale notei Sol.
Numerele generate de legea Titius-Bode: 4, 7, 10, 16, 28, 52, 100, 196.
Octavele notei Sol (frecventa in cicli pe secunda): 3, 6, 12, 24, 48, 96, 192.
Nu va ascund faptul ca multi oameni de stiinta ironizeaza aceste similaritati, considerate ca fiind simple coincidente (in definitiv, zic ei, puteam sa dedescoperim o similaritate cu notele imnului unui trib din jungla Amazoniana!).
Probabil ca in intepretarea unor astfel de corespondente trebuie echilibru.
In privinta modelului atomic, discutiile sunt mult mai ample si corespondentele si mai dificil de facut decat in domeniul macroscopic. Au numerele cuantice, si alte constante fizice, o relevanta din perspectiva pe care o propune principiul antropic?! Parerile sunt impartite.
De asemenea, similaritatile „muzicale” sunt dificil de sustinut, desi exista incercari in acest gen.
Am scris cu vreo 10 sau 11 ani in urma un text usurel (pentru niste emisiuni radio) despre principiul antropic (un text, poate, prea devotional pentru cineva care se vrea si om de stiinta :-)). Daca va intereseaza vi-l pot trimite pe adresa privata. Din cate imi amintesc nu are mai mult de 3 pagini.
Oh, slavă Domnului că se discută şi din astea cu o zi aşa de plină!!!! Am crezut că mă sufoc de cometnarii, slava Domnului că mai există şi chestii NORMALE!!!!
mUZICA!
@Adrian
Va multumesc. Ma intereseaza textul, tocmai pentru faptul ca doresc sa invat cat mai multe de la dvs. (in limita posibilitatilor, desigur), pana acum nu am avut ocazia sa discut cu un specialist pe aceste teme. Recunosc ca nu sunt foarte bine informata si este posibil sa fac numai speculatii, dar, sincer, ma fascineaza subiectul. Teoria muzicii, armonia, studiul formelor muzicale cred ca sunt strans legate de matematica si de fizica.
Legatura dintre matematica/fizica si muzica exista, cred ca este clar pentru oricine. In ce grad si la ce nivel, asta este o alta discutie.
Si eu doresc sa invat cat mai multe de la dvs. (si, de fapt, de la oricine care intra pe acest blog cu dorinta de a impartasi cu sinceritate ceva ce stie mai bine si/sau a trait mai intens decat ceilalti). Fiecare vine cu ce a acumulat si cu propria experienta. Pe acest blog facem un fel de „sharing” cu cunostintele si experientele noastre.
Imi aduc aminte de o vorba din Pateric: nu se stie cine da si cine primeste. In fond, asta e esenta dia-logos-ului…
Ce parere aveti despre o carte aparuta recent la ed. Humanitas (2009): Oliver Sacks, „Muzicofilia – Povestiri despre muzica si creier”, originalul aparut in engleza in 2007?
Nu am citit-o inca. Doar niste recenzii aparute intre timp. Astept sa o primesc din tara, mi-am dorit sa o citesc in limba romana. Promit sa revin asupra ei de indata ce o voi lectura. Mi-a fost recomandata la cursuri in 2007, chiar la un curs care se numea „Muzica si cognitiv” unde trebuia sa redactam o lucrare despre creierul muzicienilor. Am ales o cercetare despre creierul lui Beethoven atunci.
In ceea ce priveste matematica si muzica, remarc doua carti foarte serioase:
– Dave Benson, Music – A Mathematical Offering, 2007. Cartea este free dar si mai grea decat cea a lui Gareth Loy. Capitolul 5 este cam despre ce am vorbit noi si este mai putin „incarcat” cu formule;
– Gareth Loy, Musimathics – The Mathematical Foundations of Music, 2006. Cartea lui Loy este mult mai abordabila decat cea a lui Benson.
Pe prima am gasit-o, apreciez increderea, dar sincer mi se cam „impletesc urechile” intre atatea formule dintr-o matematica pe care nu am avut timp sa o aprofundez atat cat mi-as fi dorit. Mi se pare interesant si capitolul 4, despre consonanta si disonanta.
Despre cartea lui Loy am citit niste recenzii si o voi comanda pe amazon. Aveti dreptate, este mai accesibila.
Unde este free? Care este link-ul?
Am uitat sa remarc si o carte foarte interesanta si extrem de serioasa prin concluzii (bazata exclusiv pe experimente!):
Nature’s Music – The science of Birdsong, Elsevier Academic Press, 2004 (volum colectiv).
Pasarile canta comunincand si comunica cantand!
sorry pentru cacofonia finala… 🙂
Cu pasarile e mai complicata treaba :). Ele canta totdeauna LA FEL, ceea ce difera in cantul lor, fara exceptie, sunt PAUZELE. Foarte interesant…
Multumesc pentru recomandari. Sper ca vom avea sansa sa revenim asupra subiectului.
Mulţumesc!
Nici de cartea asta nu ştiam!
trecut pe listă
daţi-i tare cu subiectul ăsta ca să mai avem şi motive de bucurie! 🙂
Dave Benson:
Dă clic pentru a accesa music.pdf
Domnul Adrian a „exagerat” creditandu-ma si recomandandu-mi aceasta lectura. E randul meu sa ma simt magulita, ceea ce ma obliga la un efort de a intelege mai mult decat pare posibil la prima vedere :).
upss. deja mi-am prins urechile, dar prezentarea este excelenta.
Am pus-o în folderul de „lecturi epntru avion” 🙂
Da, este o carte mai grea (de pilda capitolul 2, despre analiza Fourier, deci matematica din primii doi ani din facultatile tehnice). Capitolele 1,4,5,6,7 cred ca se pot intelege, cu putin efort, cu matematica din ultimii ani de liceu. Capitolul 8 iar e mai dificil (digitizarea muzicii). Capitolul 9 (simetria in muzica) este abordabil.
Probabil este ca in Romania noastra, cei mai multi profesori de matematica au urmarit sa faca din noi un fel de rezolvitori de probleme, fara sa ne explice clar conc fundamentale si, mai ales, legatura acelor concepte cu lumea reala.
Cu cartea lui Gareth Loy nu veti avea probleme, va asigur.
Sunt si carti si mai usoare decat acestea, problema este ca simplificand prea mult se pierde din credibilitatea stiintifica.
Am scapat comentariul de mai sus apasand aiurea, inainte sa-l termin…
Imi cer scuze pentru forma „bruta”.
Vroiam sa spun ca in Romania s-a facut si se face, in general, matematica „hei-rupista”. Ne pun sa rezolvam probleme, de parca am avea norma la dat cu sapa, ca in CAP-urile de pe vremuri.
In general, nu prea se merge pe explicarea fundamentelor matematicii si pe legatura cu realitatea.
Eu am avut sansa unui conducator de doctorat exceptional, care mi-a aratat ce pot sa fac cu matematica invatata pe branci in anii de facultate. Ma punea sa ma uit pe geam si imi spunea: „Uite, matematica este peste tot, in jurul tau si chiar in tine! Peste tot avem structuri si relatii de ordine. Asta e matematica, nu doar un calcul si o insiruire de simboluri si cifre! Pentru ca esti doctorandul meu trebuie sa intelegi ce este matematica, restul e un fel de logistica pe care o puteai deprinde si intr-o scoala profesionala!”
Apoi am avut inca o sansa: am intalnit un matematician exceptional (profesor si in prezent la catedra de matematici a Politehnicii), un om de o cultura imensa si care m-a facut sa inteleg si o ceva matematica pura. In plus, mi-a indicat carti esentiale.
Nu le pomenesc numele acestor oameni exceptionali, pentru ca stiu ca nu le face placere reclama.
A fi in preajma lor a fost un dar de la Dumnezeu.
Asa cum, sa va fiu partener de discutie pe acest blog, este tot un dar de Sus…
Ceea ce vreau sa subliniez este ca nu va complimentez gratuit, nici pe dvs. doamna Ioana, nici pe Marius Cruceru, cand va spun ca puteti intelege aceste carti.
Daca puteti sa cantati ce cantati, puteti intelege orice. Dvs. va prindeti „urechile” in niste formule, pe mine ma trec toate naduselile in fata unei partituri despre care GS imi spune ca e simpla…
Problema este ca timpul nostru este limitat si nu putem face tot ceea ce ne-a placea.
Foarte frumos ceea ce spuneti. A te afla in preajma unor astfel de oameni este intr-adevar un dar de la Dumnezeu. Si eu am avut privilegiul de a cunoaste astfel de profesori, primul in Romania, la Conservatorul din Bucuresti (un profesor de flaut de o vasta cultura si deschidere si un pedagog desavarsit care printre altele ne cerea sa recitam Eminescu inainte de ca canta Sonate de Bach, sau rezumate din Marin Preda pentru a-l intelege pe Enescu) si a doua in Elvetia (profesoara de flaut care m-a obligat sa invat limba germana intrebandu-ma versete din Biblie pentru a vedea daca am progresat sau nu si care mi-a deschis sunetul pentru ca acesta sa ajunga macar la culorile muzicii ingerilor, „altfel nu canti pentru Dumnezeu”, imi spunea…).
Si da, a participa la discutii pe acest blog este un dar de Sus, sunt intru totul de acord cu dvs.
Cat despre cantat si intelegere, sa stiti ca e mai mult exercitiu practic, foarte putini sunt cei care ajung sa inteleaga ceea ce canta si asta se reflecta in muzica. Un profesor in liceu ne spunea ca muzica este o disciplina care solicita fizicul, inteligenta si spiritul, deci tot ceea ce ne defineste…
Va multumesc inca o data pentru recomandari si astept multe altele.
Profesorul meu, la examene, dupa ce termina cu intrebarile tehnico-stiintifice, ne cerea sa-i memoram versuri si ne punea intrebari de cultura generala. In felul acesta rotunjea in minus sau in plus nota finala. Regulamentele universitare nu specificau (cel putin pe vremea aia) in ce sens sa se faca „rotunjirea”, asa ca se considera liber sa faca acest lcuru testandu-ne cultura generala. Aveai 9,13 si nu stiai macar o strofa din Eminescu/Blaga/Arghezi, luai 9. Stiai, luai 10! 🙂
Cineva care avea 4,38 a stiut sa fredoneze „Eine kleine Nachtmusik” si a trecut… 🙂
Pe mine m-a intrebat ce eveniment istoric avusese in acea zi (era 22 iunie…)? 🙂
de ce apela la versuri? Pentru că mem orarea versurilor si a partitutirlor muzicale necesita un altfel de utilizare a memoriei,
de aceea printre muzicieni cazurile de dementa senila sint foarte rare.
la muzicienii care produc si interpreteaza muzica clasica ma refer.
Si chiar, ce s-a intimplat la 22 iunie?
Profesorul de care vorbesc, desi este inginer de formatie, stie un numar imens de versuri pe dinafara (are o memorie perfecta la 86 de ani!). Am facut chiar un CD personal cu dansul recitand, pentru propria mea placere. 🙂
In plus, fonoteca de muzica clasica pe care o detine este impresionanta. Lucreaza numai pe muzica clasica.
Carti, poezie, albume de arta si muzica clasica…
22 iunie? „Ordon, treceti Prutul!” Am stiut si am luat 10! 🙂 🙂
Asta iti spuneam!
Nu ne senilizăm!
Nu stiam asta. Inseamna ca am un motiv de bucurie, sunt ferita de dementa senila.
Eu am o memorie vizuala foarte buna, dar am avut colegi care utilizau memoria mecanica pentru a memora partituri. Altii memorau solfegiu.
Profesoara mea din Elvetia m-a invatat ca un muzician adevarat trebuie sa le imbine pe toate. Astfel incat ma punea sa solfegiez, sa scriu partitura si sa o interpretez „la rece”, mecanic, fara sunet. Abia dupa ce o stiam asa, fara greseala, puteam trece la argumentatia interpretarii (orice nota trebuia argumentata, de ce asa si nu invers, si nu cu argumente de genul „pentru ca imi place mie” sau „pentru ca imi suna bine”, ci cu suport de argumente din teoria muzicii, armonie, forme, estetica, stil, istoria muzicii, analogii cu literatura, pictura si poezia si nu in ultimul rand versete din Biblie in limba germana, spre disperarea mea…). Cu aceasta „reteta” in spate cred ca ma paste totusi o dementa senila :).
Foarte interesant ce spui despre argumentaţia sunetului!!!!
Da, orele cu Heidi Peter Indermuhle erau fascinante! Ne lasa sa cantam dupa care trebuia sa argumentam interpretarea. Ne obliga sa aprofundam cunostinte de teoria muzicii, armonie, forme muzicale, istoria muzicii dar si sa nu ramanem niste ignoranti executanti. Erau foarte solicitante aceste sesiuni. Unde mai pui ca o data pe saptamana se intampla cursul de grup, in care fiecare trebuia sa treaca prin acest examen in fata colegilor (era cel mai dificil, as fi preferat sa cant in fata unei sali de 800 de oameni decat in fata a 20 de flautisti, unul mai bun decat celalalt 🙂 ).
eu cînd sînt în faţa unui alt chitarist simt cum îmi înţelpenesc degetele.
Intotdeauna m-am intrebat cum de pot retine muzicienii unele partituri asa de complicate…
Retineti configuratiile miscarilor degetelor (adica o memorie a gesturilor), vizualizati notele (memorie vizuala) sau memorati sunetele (memorie auditiva)? Sau din toate cate ceva?
La mine functioneaza cel mai bine memoria vizuala. Dar este foarte bine ca o partitura sa fie citita fara instrument, in felul acesta si prin studiu se reuseste memorarea solfegiu (in studentie ii spuneam memorarea „papagal”, pentru ca nu era tocmai placut sa „reciti” notele). Dupa care se trece la memorarea mecanica, miscarile degetelor pe clape (in cazul flautului). Cel mai bine este ca cele trei „memorii” sa fie folosite in acelasi timp. Astfel se asigura cunoastrea unei partituri. Un profesor in conservator imi spunea ca in orele de studiu, si acasa in camaruta ta de studiu, trebuie sa ajungi la o executie 120% buna, pentru ca in momentul concertului, pierzand cele 20% procente (mai mult sau mai putin) din cauza emotiilor, sa ajungi la o interpretare 100%. Evident, depinde de la un instrumentist la celalalt.
Exact, foarte mare dreptate ai. Am văzut chestaia asta cu emoţiile. trebuie să ai multă siguranţă pe partituri.
La chitară, spre exemplu: este memoria auditivă, muzică pe care aştepţi să o auzi, dar este schema degetolor pe griff. Uneori, cînd locuiam în Iaşi, noaptea, studiam pe griff numai aşezările degetelor şi aşa mi-am adus aminte o bucată. tot nu am timp să o pun pe youtube, că este o chesteie extraordinară.
şi noi!
Oricum, mulţumim de complimente, ajută. Au grijă alţii să compenseze.
Tocmai am fost făcut semidoct pe privat.
Eu foloseam un eufemism pentru semidoctismul meu… amatorism 🙂
Voi incerca cu acele capitole mai uşoare, să vedem ce iese, mi-au plăcut caricaturile 🙂
Mă bucur că are POZE 🙂
CA UN COPIL
Exceptionale si fotografiile 7 si 8!
Fotografia 7 as denumi-o „imbratisarea galaxiilor” sau chiar „sarutul galaxiilor”.
Fotografia 8 ma face sa ma gandesc ca Jackson Pollock si Kandinsky nu au fost chiar atat de „nerealisti”. In general, astfel de fotografii demonstreaza ca arta abstracta, „nonfigurativa”, nu este cu totul abstracta. Micro- si macrouniversul contin forme pe care suntem tentati sa le clasificam drept „abstractii” atunci cand le privim fara sa avem cunostinta de provenienta lor! De fapt fotografiile din interiorul atomului/nucleului si cele din genunile Universului seamana foarte mult cu pictura abstractionista (mai exact, pictura abstractionista seamana cu ceea ce vedem in aceste fotografii!)! Inca o dovada ca arta nu este doar un mijloc de divertisment, ci si un instrument de cunoastere!
Este interesant ca, cu cat stiinta avanseaza, cu atat modelele de care se foloseste devin mai abstracte, mai „nonfigurative” (in sensul larg al termenului). Dar, pe masura ce stiinta se „abstractizeaza”, aplicatiile ei devine de fapt mai reale, explica mai bine lumea. Ne indepartam de obiectele comune prin abstractie ca sa revenim, de fapt, la ele si sa le intelegem mai bine! Pictura si muzica, arta in general, ne ajuta sa cunoastem mai bine lumea. Sunt un fel de pluscunoastere adaugata cunoasterii cu ajutorul stiintelor naturii. Muzica nu este numai ceva care „ne ghighila urechile intr-un mod placut”, ci si ceva care ajuta ratiunea sa rezoneze cu cosmosul. Daca stiinta naturii ne ofera modele cantitative si predictie, artele ne ofera, complementar, modele calitative si intuitie. Numai noi sa avem ochi de vazut! Poate ca viata este si un fel de scoala in care trebuie sa invatam sa privim pana vom vedea (cum zicea Brancusi) si sa invatam sa ascultam pana vom auzi…
Oops, am cam luat-o razna cu gandurile mele, scuze! 🙂
Marius, ai avut o idee excelenta cu aceasta „expozitie”! As vrea ca, in timp ce privesc aceste „tablouri”, sa stiu sa-I cant la harfa psalmi de lauda Marelui Artist!
ERATA: „Dar, pe masura ce stiinta se “abstractizeaza”, aplicatiile ei DEVIN de fapt mai reale…”
Scuze pentru greseala, m-a furat „peisajul”. 🙂
Frumos ce spui!
mai ales ideea artei ca si copie, chiar si arta abstracta ca o copie a realitatii.
relatia dintre arta si realitate, iata un subiect fascinant.
Nu, nu ai luat-o razna, ne-ai dat de gindit.
din pacate sufar enorm acum, mi s-a rupt o coarda de lauta si nu mai pot studia.
Si eu sunt putin indispus. Am luat recent niste batai crunte la sah de la niste adversari mai slabi si ma tot intreb ce se intampla cu mine.
Mi se pare ca nu imi mai merge cum trebuie „procesorul”, nu mai am imaginatie si uit si putinul pe care il stiu…
Cine ne aude, probabil ca rade de noi. Tara, chipurile, arde si noi ne vaitam de pasiunile noastre… 🙂
Macar tu poti sa inlocuiesti coarda, eu nu mai pot sa-mi inlocuiesc neuronii… 🙂
teoria mea este că avem cicluri, cicluri de creativitate, de gîndire. Am învăţat încet încet cam care îmi este ritmul,
Eu n-aş continua sa joc şah acum în locul tău. Fă altceva. Asta este motivul pentru care am mai multe pasiuni-hobbies, făcînd ceva într-o parte îmi păcălesc creierul.
De fapt este „librarul”, un personaj cu mîneci negre, foarte antipatic, pe care trebuie să îl păcălesc tot timpul.
Îi distrag atenţia cîntînd la chitară ca să îi pot fura o carte din spate, după care îi distrag atenţia punîndu-l pe el să umble după cine ştie ce aiurealîă, în timp ce eu îi citesc cărţile de sub nas.
Vei reveni. Eu nu cred în senilizare. numai organul nefolosit se usucă şi cade.
Nu-i deloc cazul tau.
Există şi activităţi care omoară creierul într-adevăr. Am nişte liste şi epntru asta.
O sa tin cont de ceea ce mi-ai spus. Cu sahul e boala grea de tot… Nu ai apucat sa „gusti” din acest „drog”, este extrem de puternic. Este o provocare a mintii, de fapt o lupa cu tine insuti. Un fel de joc cu margele de sticla… 🙂
O idee ar fi sa cant mai mult la chitara, eventual sa mi-l iau de profesor pe GS!
Intr-adevar, eu nu prea am hobbies, ai mare dreptate, am doar pasiuni pentru care ard (si de aici riscul de a deveni patimi).
Voi cugeta la sfaturile tale…
draga Adrian, ştiu cum este cu bolile astea, am şi eu cîteva.
Cînd m-am apucat de şah, am jucat într-o zi, într-o singură zi 22 de partide cu sora mea. Eram năuci de cap amîndoi.
Este fascinant.
Cînd ne mai întîlnim, facem schimb, eu îţi cînt la chitară, tu mă înveţi cîteva strategii de şah.
Pentru mine sahul este o pasiune pentru care am nevoie de „frana”.
In plus, am un prieten care este maestru international si care isi povesteste partidele cu atata patetism incat mi se pare ca aud un rapsod grec recitand Iliada. Daca l-ai auzi, te-ai indragosti te sah, te asigur. Din cauza lui, eu nu ma pot vindeca. 🙂
De acord cu „targul”, chiar as vrea sa-mi arati niste”floricele” pe care le foosesti in cantecele tale.
Abia aştept să îl cunosc pe prietenul tău!
Eu sufar de o lipsa a timpului pentru studiu de cand am intrat in invatamant. Ani de zile am fost obisnuita cu un studiu de 8 ore pe zi. Acum e imposibil sa mai ajung la acest lux. E frustrant, intr-adevar. Coarda rupta se poate inlocui! 🙂
anii aceia ţi-au intrat în sînge, este ca mersul pe bicicletă, ce să mai spun eu… am 20 minute pe zi cu toate instrumentele, dar este a-a de BINE!!!!!
@ioana
Nu stiu daca analogiile „muzicale” (pitagorice si kepleriene) discutate mai sus se pot aplica modelului atomic.
Heisenberg (si nu numai el) a aratat ca, in cazul atomului, discutam despre „orbita” electronului doar pentru ca nu ne putem dispensa, in explicatiile noastre, de conceptele mecanicii clasice (care sunt, in fond, legate de viata noastra de zi cu zi). In realitate, nu putem vorbi de o orbita a electronului, in sensul clasic al cuvantului, in acelasi mod in care ne referim la orbita unei planete. Avand in vedere aspectul dual al electronului (unda-corpuscul), abordarea este cu totul alta. Electronul nu poate fi asimilat unei planete care se misca pe o orbita data. Desenele din manualele de scoala au doar un rol pedagogic si trebuie privite doar ca niste analogii.
La nivel cuantic intalnim o cu totul alta lume.
Mai curand putem incerca sa vedem pana unde poate fi dusa analogia lui Pitagora in cazul acestor entitati stranii numite (super)striguri – un fel de „corzi” unidimensionale (au doar lungime, nu si grosime!) care „vibreaza”. „Vibratia” unui string cu o anumita freceventa duce la aparitia unui electron. „Vibratia” cu o alta frecventa genereaza un proton s.a.m.d. (evident, simplific, nu e loc si timp sa intram in detalii).
„Vibratiile” acestor stringuri genereaza kosmosul. In acest sens, am putea spune ca Universul este o „corala” pe un numar imens de „voci”. 🙂
Adrian, număr imens sau infinit de voci?
Te-ai prins (intentionat am evitat „infinit”)! 🙂
Imens – pentru ca universul este imens, dar finit.
Stiinta a demonstrat ca parametrii care descriu/masoara Universul au valori finite.
Se pare ca teologii Evului Mediu au avut dreptate: atributul infinitatii este netransmisibil, ii apartine numai lui Dumnezeu. Asa ca Giordano Bruno a gresit la acest punct.
Aici voiam să ajung; universul este finit. Numai Dumnezeueste infinit.
Dar este corecta ideea cum ca universul este in expansiune continua?
Dupa ultimele rezultate/teorii/interpretari se pare ca da (probabil ca unii ar considera cuvantul „pare” nepotrivit aici). Problema este insa destul de ampla, sunt multe de spus.
In fapt, aceasta expansiune este o solutie a ecuatiei lui Einstein, din cadrul teoriei relativitatii generalizate. El insusi a fost intrigat de solutie si a „ajustat” ecuatia cu un termen care sa compenseze aceasta expansiune. 🙂 Ulterior si-a recunoscut „artificul” matematic…
Inca mai sunt adversari ai expansiunii, dar anumite observatii par sa fi inclinat destul de mult balanta in favoarea expansiunii (de exemplu, nu exista o explicatie mai satisfacatoare pentru deplasarea spectrului galaxiilor spre rosu).
Mulţumesc! Dawkins vorbea de ceva ca umflarea unui balon…
Dawkins „umfla” multe explicatii. 🙂
Este o analogie mai veche, folosita si de altii.
Universul este o sfera, dar suprafata acestei sfere este tridimensionala. Este, de fapt o hipersfera. Practic, orice punct din univers poate fi considerat central.
Parafrazandu-l pe Augustin, universul pare a fi o sfera cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaeri. Sau viceversa?! 🙂
Mulţumesc, mă voi gîndi la asta. Mă obsedează o idee minoră: infinitul! 🙂
Foarte interesant! Mi se pare fascinanta posibilitatea cunoasterii acestei „alte lumi” la nivel cuantic.
Armonia in muzica opereaza cu niste legi stricte, exceptiile de la aceste legi sunt de multe ori atat de interesante din punct de vedere al efectului sonor incat parca ar fi mai bine sa le incalcam decat sa le respectam. A nu se intelege ca regulile armoniei clasice nu trebuie respectate. Oare aceste reguli se pot aplica la nivel teoretic vibratiilor string.urilor cosmice?
ACUm vedem ca într-o oglindă în chip înctunecos… eu cred că Dumnezeu ne va arăta cum cîntă la claviatura universsului…
atunci vom cunoaşte pe deplin.
Nu stiu. Pana acum nu am cunostinta de studii in acest sens. Daca aflu ceva legat de subiect va voi comunica.
Mulţumesc, aşteptăm!
@Marius David
Extraordinar de interesante sunt lucrarile lui Cantor despre infinitul actual. Ca sa ma exprim cat mai simplu, si infiniturile astea sunt de mai multe feluri.
Grosso modo, oricat de ciudat ar parea (fiindca, intuitiv, ni se pare ca exista un singur fel de infinit) exista infinituri „mai infinite” (de o putere mai mare) decat altele! 🙂
Cel mai simplu exemplu: infinitatea punctelor de pe o dreapta (=multimea numerelor reale), notata cu Aleph1, este o infinitate de grad mai mare decat infinitatea multimii numerelor intregi (Aleph0) – cardinalul multimii numerelor reale este mai mare decat cardinalul multimii numerelor intregi (Cantor are o de monstratie simpla si eleganta a acestui fapt)!
Tot asa se pot construi matematic multimi infinite cu o putere din ce in ce mai mare. In matematica exista, asadar, infinit de feluri de infinituri! 🙂
@Marius David –> acesta este posibil sa fie un comentariu „duplicat”, imi tot apar erori in sistem…
Extraordinar de interesante sunt lucrarile lui Cantor despre infinitul actual. Ca sa ma exprim cat mai simplu, si infiniturile astea sunt de mai multe feluri.
Grosso modo, oricat de ciudat ar parea (fiindca, intuitiv, ni se pare ca exista un singur fel de infinit) exista infinituri „mai infinite” (de o putere mai mare) decat altele! 🙂
Cel mai simplu exemplu: infinitatea punctelor de pe o dreapta (=multimea numerelor reale), notata cu Aleph1, este o infinitate de grad mai mare decat infinitatea multimii numerelor intregi (Aleph0) – cardinalul multimii numerelor reale este mai mare decat cardinalul multimii numerelor intregi (Cantor are o de monstratie simpla si eleganta a acestui fapt)!
Tot asa se pot construi matematic multimi infinite cu o putere din ce in ce mai mare. In matematica exista, asadar, infinit de feluri de infinituri! 🙂
Nu ştiu, se pare că lucrezi de pe un IP dinamic pentru că uneori sistemul îmi reţine unele dintre comentariile tale.
spui de infinituri mai mari decît alte infinituri? Cum se poate aşa ceva? Infinituri de mai multe feluri?
Poţi detalia puţin?
Pe înţelesul filologilor 🙂
Exista o carte veche, scrisa de George Gamow, un fizician care ar fi meritat din plin premiul Nobel (el a prezis existenta radiatiei de fond de 3K, descoperita mai tarziu de Penzias si Wilson). Cartea se numeste „1,2,3… Infinit!” (traducerea romaneasca a aparut in 1967, in colectia Lyceum). Este usor de citit. In ciuda unor informatii depasite, cartea ramane una de referinta. Este posibil sa fie deja pe free.
Gamow explica in primul capitol cum e cu „infintatile”.
Iata cam cum stau lucrurile.
Multimea numerelor intregi este o multime infinita. Multimea numerelor reale (=multimea punctelor de pe o dreapta) este, de asemenea, infinita. Daca incerc insa sa stabilesc o corespondenta de „unu la unu” intre cele doua multimi nu voi reusi! Intotdeauna voi putea gasi un numar care sa nu fie cuprins in tabelul de corespondenta „unu la unu” pe care incerc sa-l construiesc (demonstratia este in cartea indicata si sunt mai mult decat sigur ca o vei intelege fara nicio problema). Pentru ca nu se poate stabili o corespondenta „unu la unu” intre numerele intregi si multimea numerelor reale sau a punctelor de pe o dreapta, rezulta ca infinitatea de puncte de pe o dreapta (infinitatea de numere reale) este mai mare (mai exact spus, are o putere mai mare) decat infinitatea tuturor numerelor intregi!
Cu alte cuvinte, infinitatea punctelor de pe o dreapta este mai abitir infinita decat infinitatea numerelor intregi! 🙂
Alte afirmatii la care putem cugeta aici sunt urmatoarele:
-numarul de puncte de pe liniile cu lungimea de un metru este acelasi cu numarul de puncte de pe liniile cu lungimea de 10 m, 1 km sau 1 miliard de km!
-numarul tuturor punctelor dintr-un plan este acelasi cu numarul tuturor punctelor de pe o dreapta! Infinitatea tuturor punctelor dintr-un patrat este egala cu infinitatea tuturor punctelor de pe o line! Infinitatea tuturor punctelor dintr-un cub este egala cu infinitatea tuturor punctelor dintr-un patrat sau de pe o linie!
Avem pana acum doua tipuri de infinit:
-Infintul Alef0 (lui Cantor cred ca ii placea ebraica! :-)), reprezentat de multimea numerelor intregi si fractionare;
-Infinitul Alef1 reprezentat de numarul tuturor punctelor geometrice de pe o linie, dintr-un patrat sau cub;
Am vazut deja ca Alef1 este mai „infinit” decat Alef0!
Cantor a mai gasit ceva: a demonstrat si faptul ca multimea tuturor curbelor posibile (indiferent de forma) cuprinde mai multi membri decat toate punctele de pe o dreapta –> iata ca a aparut si Alef2!
Grosso modo, putem scrie ca infinitul Alef2>infinitul Alef1>infinitul Alef0.
Ca lucrurile sa fie si mai ciudate, Cantor a aratat ca matematic putem vorbi de infinit de multe infinituri (adica de infinit de multe Alef-uri). Pentru lumea noastra, se pare insa ca sunt de ajuns primele trei tipuri de „infinit”: Alef0, Alef1 si Alef2.
Cum ti se pare?
Mulțumesc pentru aceste informații.
Cum să mi se pară? TRebuie să le diger 🙂
Fotografia nr. 9 este celebra. M104 este una dintre cele mai „cochete” galaxii.
Priviti si „fluturasul” din gaz interstelar din fotografia 11…
Imi aduc aminte de o frumoasa remarca a monahului ortodox Ilie Cleopa: uitati-va la aceste dealuri, cat de frumoase sunt! Dealurile astea parca ar fi „coastele” lui Dumnezeu! Si daca asa de frumoase sunt „coastele”, cat de frumoasa trebuie sa fie fata Lui!
frumos spus, nu ştiam de asta, deşi auzisem tot felul de spuse ale bătrînului.
Fotografia nr. 12 imi evoca urmatoarele versuri din Scrisoarea I:
„De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.
Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si invatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati…”
La o asa de extraordinara imagine, un poet pe masura!
mărturisesc că abia aștept să văd în fiecare zi următoarea imagine…
îmi curăță ochii,
dacă tot am mers cu SONOSFERA la spălat.
de ce să nu mergem și cu IMAGOSFERA ?
In lumea neoprotestanta imagologia nu prea are trecere…
așa credem noi, de fapt este o ipocrizie soft, ca și clericalismul. Spunem că nu sîntem clericali, dar în practică …
Spunem că sîntem iconoclaști, dar ne uităm prostiți la filme cu domnu Isus…