De cînd ascult muzică mi-au „văzut” urechile aproape de toate.

Am ascultat tot felul de contratenori, de la Vitas pînă la contratenori clasici, dar Monteverdi în acest stil este o supriză… încă nu mă dumiresc ce fel de surpriză.
De cîteva ori în viață am stat să mă gîndesc: îmi place sau nu? Am luat și o margaretă și am smuls petalele una cîte una: îmi place, nu-mi place, îmi place, nu-place…

Mai întîi vocea de cap masculină are o sonoritate aparte. Nici dacă închizi ochii nu te poate înșela auzul.
Apoi… ritmul și interpretarea.
Trebuie să recunosc că acel instrument baroc sună mai bine ca un saxofon… ritmul pe vihuele este fascinant… nu cred că sînt cu totul pe gustul meu anumite abordări …. coregrafice … să le spunem, dar chestiunea ne face să ne gîndim.

Asta-i sigur!

N-am putut să nu mă las cucerit de simțul umorului vezi minutul 2:50-2:54.

Iată un alt exemplu de interpretare ludică

Chiar în comentariul de prezentare al filmulețului se fac cîteva comentarii dezaprobatoare.

Ohimè ch’io cado, SV 316, for soprano and basso continuo, music by Claudio Monteverdi on an anonymous text, published in 1624 in Carlo Milanuzzi’s Quarto Scherzo della ariose vaghezze, an anthology of Venetian secular songs, along with two other works by Claudio Monteverdi: La mia turca che d’amor, and Sì dolce è ‘l tormento.

„Although arias and canzonettas make up most of the Quarto Scherzo, the collection also contains two strophic cantatas, one by Milanuzzi and one by Monteverdi. These ‘cantade’ were among the earliest compositions to be named as such, and represent classic examples of the so-called ‘strophic bass cantata,’ a genre almost entirely exclusive to Venice. As the title suggests, these early cantatas are simply settings of strophic variations above an unchanging bass, the first of which were composed by Monteverdi and his colleagues at San Marco, Grandi and Berti. Monteverdi had already demonstrated an affinity for strophic variations over an unchanging bass in his seventh book of madrigals (1619) with ‘Tempro la cetra,’ yet had not fully explored this soon-to-be favored compositional technique in a monodic setting, first illustrated in his ‘Ohimè ch’io cado’ printed in Milanuzzi’s Quarto Scherzo. The six verse cantata interspersed with ritornelli presents an intriguing set of variations that in many ways, represents a kind of prototype for the later solo strophic variations over the popular passacaglia and chaconne basses in the operas of Monteverdi and Cavalli.”
– Cory Michael Gavito
___

„Jazz” version arranged by Christina Pluhar

Philippe Jaroussky, countertenor
L’Arpeggiata, conducted by Christina Pluhar

Abbaye d’Ambronay, 18 September 2008

This work will appear (in a studio version) in the album „Monteverdi – Teatro d’Amore”, with Philippe Jaroussky, Núria Rial, Cyril Auvity, Xavier Sabata, and L’Arpeggiata conducted by Christina Pluhar, that will be released by Virgin Classics in January 2009.

I must confess that I dislike these anachronistic arrangements, whether they are made by Christina Pluhar, or even by the great René Jacobs, whose work I usually admire. But I find this performance much better than the short participation at the end of the Centenary Gala at Salle Gaveau, on 18 December 2007, and also funnier. However, I still think that poor Monteverdi should be spared this kind of outrage, just like Francesco Cavalli’s Callisto does not need a romantic violoncello solo in the middle of an aria, Herr Jacobs. 😉
___

Marc D.

What about you? vorba lui Caragiale…

răspunsuri? de la rubbish pînă la excellent….

Vă imaginați imnurile vechi reinterpretate în această manieră? Există un limbaj muzical care ar trebui păstrat cu epoca? Muzica serioasă trebuie interpretată serios? Dar dacă Monteverdi tocmai asta a intenționat și nu a avut mijloacele atunci, dacă a intenționat să fie ludic, jucăuș?
Un lucru este sigur, sînt adevărați profesioști cei de mai sus și ceea ce fac, în felul lor, este adevărat, fac foarte bine.

Ah!!!

Dar Psalmii? Ce fel de partituri imaginăm pentru Psalmi?