Astăzi, la ora 17:30, se împlinesc exact 50 de ani de cînd tatăl meu a fost ucis de forțele de securitate. Eu aveam aproape 5 ani și sora mea 3 ani și jumătate.

Era în apropierea Crăciunului. Avea să fie cel mai trist Crăciun din viața noastră, dar și celelalte Crăciunuri, mai apoi, vor fi fost umplute de tristețe.

Pînă am descoperit ca Mîntuitorului I S-au pus două nume: Isus (Iehova mîntuie) și Emanuel (Dumnezeu este cu noi). Viața noastră a fost prinsă între două coperți, între speranța mîntuirii și promisiunea împlinită a prezenței Lui.

Avem nădejdea unei răscumpărări finale, o escatologie a biruinței, dar pînă atunci, în mijlocul suferinței, chiar în lacrimi avem siguranța, nu doar speranța, ca Dumnezeu este cu noi. Ne-a mîntuit și a fost prezent alături de noi în toți acești 50 de ani și pînă la sfîrșitul nostru.

Dimineață mama ne-a scris următorul text:

“Timp de 50 de ani Dumnezeu a fost Tatăl nostru. El ne a vegheat din cer și ne a iubit necondiționat. El a făcut chiar minuni în viața noastră. Am fost binecuvântați și ocrotiți de El. Îl slăvim și Îi mulțumim că am fost purtați pe brațe de biruință și că așa va fi până ne vom întâlni cu El în slavă.”

Mama a rămas ancorată în toți acești 50 de ani în Dumnezeu. Nu s-a mai recăsătorit și, odată plecat la cer tătuțu, așa cum îi ziceam noi, ne-a învățat să Îl numim pe Dumnezeu Tată, să ne punem toată încrederea în El și toate așteptările și nădejdile să le legăm tot de El. De aceea vorbește despre faptul că nu tătuțu ne-a vegheat și prima speranță nu este în întîlnirea cu dînsul, pentru că nu el a făcut minuni în viața noastră și nu el ne-a iubit necondiționat, ci Dumnezeu Însuși, Cel a Cărui voie a fost bună, plăcută și desăvîrșită chiar în Valea umbrelor morții.

Dumnezeu va vindeca și va revendica, va mîntui ce are de mîntuit, va săvîrși și desăvîrși ce are de desăvîrșit, va răzbuna și birui, va restaura și răscumpăra, pentru că ni L-a trimis pe Fiul Său pe care îl cheamă Isus – Iehova mîntuie.

Dar pînă atunci… pînă la răscumpărarea și revendicarea finală pînă la răzbunarea și răs-bunarea (vezi Noica despre sensurile lui Coșbuc „norii s-au mai răsbunat”) lui Dumnezeu? Ce va fi pînă atunci?

Pînă atunci și în toți acești 50 de ani am simțit cu toții prezența Celui care ne-a promis că va fi cu noi pînă la sfîrșitul veacurilor … și cum veacurile se sfîrșesc după viața noastră, va fi cu noi pînă la bătrînețele noastre, pînă la cărunteți.

De ce? pentru că Emanuel în viața noastră S-a manifestat printr-o prezență atît de concretă încît uneori aveam impresia că ne închide El ușile, butelia la aragaz, că ne păzește pe stradă în întunericul dens din vremea în care Ceaușescu făcea economie la iluminatul stradal, că Se pune între golanii care ne-au atacat și noi, că ne urmărește precum își urmărește ciobanul mieii, precum un vultur își adună sub aripi puii.

Eu sunt deja bătrîn, mama a rămas tînără. Avea 27 de ani atunci.

O femeie frumoasă foc. A rămas tînără în suflet și în trup, la cei 77 de ani, după încercări de tot felul și după multe sacrificii, arzînd ca o lumînare aprinsă la amîndouă capetele și pentru mine și pentru sora mea, Crina. Astăzi este într-o stare de sănătate psihică și fizică mai bună decît a mea. De aceea spun că a rămas tînără.

Nu știm cine se va „mîntui” (în sensul folosit de prietenii noștri din Republica Moldova „s-a mîntuit” înseamnă „a murit”) primul, eu sau ea? Dar și eu și ea știm că Dumnezeu a fost și va rămîne și cu cel care rămîne.

Pe acestea le-am învățat în 50 de ani de văduvie și de orfănie!