Există o artă a punerii întrebărilor. Scriptura ne vorbește de întrebări nebune, întrebări fără răspuns, inutile sau probleme prost puse. O problemă prost pusă nu poate avea un răspuns corect, spunea Grigore Moisil. Mircea Eliade vorbește despre întrebarea necesară, întrebarea care este așteptată de maestru pentru a da răspunsul potrivit.

Noțiunea de întrebare fundamentală

Există însă cîteva întrebări pe care, dacă noi nu ni le vom pune, viața ni le va pune. Sînt întrebările inevitabile. Sînt întrebările la care fiecare sistem filozofic sau religios caută să răspundă într-un fel sau altul. Sînt acele frămîntări care încep în fața primului sicriu pe care îl vedem și se încheie pe propriul nostru pat de suferință.

Fiecare dintre noi, că admitem sau nu, avem un sistem filozofic, chiar dacă nu sîntem filozofi calificați formal și nu conștientizăm acest lucru. Sîntem filozofi și teologi fără voie. Fiecare dintre noi respirăm și avem puls, dar nu toți sîntem pneumologi sau cardiologi. Faptul că executăm o acțiune nu ne face specialiști, așa cum, dacă am făcut covid, nu sînt epidemiolog, deși unii și-au obținut această calificare pe facebook, chiar și fără să fi făcut boala. Una este experiența, alta este expertiza, alta este căutarea, alta este cunoașterea. Avem înțelegeri, dar prea puțin dintre noi gîndesc hermeneutic, cum înțelegem ceea ce înțelegem? Noi avem experiențe și căutări care sînt împrejmuite de aceste întrebări, pe care le-am numit întemeietoare sau fundamentale. Ele pun temelia pentru alți stîlpi de gîndire, care, la un loc se coagulează în paradigme, moduri de înțelegere, concepții despre lume și viață.

Acest soi de întrebări sînt în număr mult mai mare, eu mă voi referi doar la șapte.

Am ales o anumită cale de viață, un anumit ethos și o anumită ethică, un anumit mod de manifestare exterioară în funcție de răspunsul la acest tip de întrebări.

Care sînt aceste întrebări? Le vom enumera și vom încerca să vedem cum răspund creștinii la acestea.

1. Pentru ce trăiesc, exist? Nevoia finalității ontologice. Care este scopul vieții mele? Pentru copii, nepoți, să termin un proiect profesional, un proiect personal, să mănînc pensia în liniște?
2. Pentru ce sînt gata să mor? Nevoia de semnificație supremă. Care sînt obiectele, convingerile, persoanele, ideile pentru care sînt gata să mor? Care sînt acele nenegociabile din viața mea, principiile fundamentale pentru care ești gata să pui capul pe butuc.
3. Cine ești de fapt? Nevoia identității definită ontologic. Una este să răspundem la întrebarea de ce exist? Alta este să răspund la întrebarea cum exist? Schizoidia supremă este cînd se alterează această secvență ontologică. Pot să cred că exist ca Napoleon sau Cezar, sau ca o sticlă de șampanie. Nu cine spui tu că ești, nu ce profesie ai, care ți-e identitatea reală?
4. Încotro te îndrepți? Care este destinația finală? Nevoia de sens cotidian. Care îți este destinația finală? Care îți este planul pe următorul an, pe următoarea decadă, pînă la finalul vieții?
5. Ce anume te motivează ca să trăiești? Nevoia motivației care ne propulsează în sensul ales. Everestul este plin de cadavrele unor oameni care au fost extrem de motivați? Ce anume te motivează să te trezești dimineața și să începi o nouă zi?
6. Ce anume îți dă putere ca să îți urmezi motivația? Nevoia dinamică a mișcării în sensul motivației și a sensului. Eu sînt motivat să alerg maratonul, da nu pot. O discuție în piață: ”Ce faci?”, ”Ce pot!” răspunde celălalt, ”Păi normal, că doar nu poți să faci tot ce vrei!”
7. Ce anume îți va da pace pe patul pe moarte? Moartea este înspăimîntătoare, chiar Mîntuitorul a ezitat în fața urîțeniei paharului morții. Există doar două feluri de morți, morți frumoase și morți urîte, cum există două feluri de vieți, frumoase și urîte. Sfîrșitul ne arată cine vom fi fost de fapt întreaga noastră existență.

Cine ne va răspunde la aceste șapte întrebări? Care este răspunsul unui creștin la aceste întrebări?

Citește mai departe articolul pe Edictum Dei AICI