Tot Vechiul Testament este ironic-dramatic, tragic. Teologia Evangheliilor bate înspre ironic-paradoxal. Paradoxul, contrastul, oximoronul sînt la ele acasă în Noul Testament.

Iată de ce merită să ne amintim aceste imnuri vechi, necunoscute mediului evanghelic, cel putin ca gimnastică a gîndirii teologice, dacă nu mai mult…

Isus, Lumina Lumii, este preamărit cu pornire de la o frază în aliteraţie: ”răsărit-a lumii Lumina…” Este Lumina cunoştinţei, coborîtă, vulgarizată, adică dată poporului (”vulgus” în latină) şi răpită multor înţelepţi, dată pruncilor cu mintea, ascunsă măreţilor și celor cu gînduri prea mari despre ei înșiși. Lumina este dată celor fără carte, păstorilor, care astfel devin asemenea cu înţelepţii.

Cei ce slujeau stelelor din slujirea lor s-au învăţat şi steaua i-a călăuzit nu spre lumină, ci spre Însuşi Soarele Dreptăţii. Din oglindiri, cercetînd, s-au îndreptat spre izvorul oricărei lumini, din gînduri şi raţiuni s-au îndreptat spre Înţelepciunea cea mai înaltă a oricărei cugetări.

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI