Pîinea făcută în țest de mătușa Florica este pentru mine gust și miros al copilăriei fericite. Pîine în țest cu lapte proaspăt muls de capră și cu miere de albine. Am visat ca odată să fac din nou pîine în țest, de astă dată împreună cu Natalia, care este olteancă pur sînge, așa cum fac toți oltenii.

Nu mi s-a arătat pînă acum!

Ultima dată cînd am mîncat pîine proaspătă caldă, acu scoasă din țest a fost cînd am vizitat-o pe sora Stela. Făcusem vreo 130 de km în ziua aceea, la temperaturi imposibile. Apa rece cu pîinea de țest și cu mierea mi-au fost răsplata, răsplată mîncată cu poveștile sorei Stela, un personaj demn de un roman.

Ce este țestul? Este o carapace din lut și paie, care trebuie încălzită întîi vreo 40 de minute de focul făcut sub ea. Se curăță apoi vatra de jar, cînd țestul a captat destulă căldură, cu o măturică, se așează pîinea unsă cu un pic de ou deasupra și zeamă de roșii (asta după ce se face o cruce pe ea neapărat, după cum cruce este și pe țestul însuși), se așează pe o frunză de potbal, se închide țestul peste aluat. Se adună cu aceeași măturică cenușa pe lîngă țest. Se lasă 10 minute. Apoi se ridică să ”respire” pîinea. Se rotește 180 de grade. Se mai lasă 10 minute și … pîinea este gata.

Nu este nimic mai bun în lumea asta peste care să rostești fraza din Tatăl nostru: pîinea noastră cea de toate zilele … dă-ne-o nouă astăzi (și, dacă se poate, făcută în țest!)

Am comandat un țest de pe internet, dar mi l-au trimis crud. Se pare că așa se face. Data viitoare voi căuta unul deja ars și gata de gătit. Am căutat să îl ard exact așa cum era scris în instrucțiuni.

A fost primul foc pe care l-am făcut împreună cu Noah. Îl vom ține minte amîndoi. Ne-am distrat de minune. Resturi de hîrtii, bucăți de lemn, așchii foarte fine de brad, ca focul să fie mic și molcom. Două ore și jumătate într-o zi, două ore și jumătate în a doua zi. La apus. Și la apusul de ieri, și la apusul de astăzi. Asta nu scria în instrucțiuni.

Nu vom uita mirosul de lemn proaspăt ars, fumul care ne-a intrat în ochi … Dar nimic nu poate să îmi mîngîie inima mai mult decît copilul care spune:

Tati, lasă-mă să stau în brațele tale și să ne uităm împreună la foc! 

Am luat momentul acesta și l-am pus în tezaurul inimii mele cu mare grijă să nu se umple de praf.

L-am strîns pe micuț cu sete în poală, pentru că acum știu cît de repede se duc aceste momente. De fapt astăzi n-am făcut un foc, n-am strîns surcele, am strîns amintiri și pentru mine și pentru el.

Am încercat astăzi să îl ard și în 45 de grade, așa cum scriau cei care ni l-au trimis în instrucțiuni, dar imediat ce i-am schimbat poziția au apărut fisuri.

Se pare că problema nu este foarte gravă și prietenul A.S. spune că se poate repara. Vom încerca!

Și dacă nu se poate repara, chiar dacă am aruncat banii aceștia pe fereastră, chiar dacă nu voi mînca niciodată pîine făcută în țestul ăsta (voi cumpăra altul!), ce-am adunat în aceste două zile este pricopseală curată. Nu schimb cu nimic!

Nu țestul este cîștigul aici, nici pîinea, hrana mea este din altă parte, din relația cu acest pui de om, timpul ”pierdut” cu el în brațe, în tăcere, în troznetul lemnelor și murmurul de fisurare al cărămizilor, acestea m-au săturat inima și mi-au turnat undelemn vindecător pe suflet.

Țestul se poate repara. Dacă acesta s-a risipit, vom face altul. Dar timpul furat copilului de alte preaocupări (intenționat am scris așa …. de la prea ocupat), acela nu mai poate fi reparat, răscumpărat și restaurat niciodată.

Pierdeți timpul cu copiii! Ardeți de pomană vremea cu ei … Aceasta este cu adevărat educația (etimologic vorbind, din latină, înseamnă să îl scoți pe copil la lumina cunoașterii), aceasta este cu adevărat pedagogia (ducerea, conducerea copilului în ucenicie peripatetică… )

”Ardeți” vremea ”de pomană” … o veți transforma în aur, în zestre dăruită copilului.