sursa: Marius Cruceru

Scriam ieri că am intrat pe teritoriul lagărului cu pregătirea psihică făcută. Am refuzat să mă identific cu oamenii în haine vărgate şi murdare ce parcă încă umblau, răniţi şi uşor gârboviţi, cu mişcări lente şi privirea pierdută, dintr-un loc în altul. Obosiţi şi oarecum plictisiţi, se opreau din când în când în perimetrul unei rame, sau se cocoţau pe un panou cu fundal negru pentru a se lăsa priviţi de vizitatori. Eu eram acolo să-i observ, venită parcă dintr-o altă lume.

Asta până când m-am zărit într-o poză mare pe peretele uneia din clădiri. Sigur, e vorba de