De ce cred? Cum cred?
Cred pentru că simt veninul din mine, care se poate vindeca doar uitîndu-mă la Cristos, întins ca șarpele de aramă pe cruce. Cred ca poporul disperat al Israeului, uitîndu-mă la o tablă de aramă într-un par, legată irațional de rana din șoldul meu, care se vindecă neașteptat dintr-o privire.
Cred pentru că simt setea din mine, care se poate vindeca doar sorbindu-L pe Cristos, Apă a Vieții. Cred precum femeia Samariteancă, luată prin suprindere, căreia I s-a spus totul despre ea. Cred pentru că nu există văgăună a sufletului meu nedescoperită și neescavată de Profetul.
Cred pentru că simt neputința de a umbla prin propriile forțe. Doream să umblu, dar nu mai eram sigur dacă voi voiam să umblu. Cum cred? La porunca lui am sărit în picioare. Nu m-am putut opune, am alergat spre Templu, trădîndu-L apoi de atîtea ori, întorcîndu-mă apoi spre El tot de atîtea ori. Mi-a dat o zi nouă precum i se dă elevului care a greșit o foaie nouă să sar din nou, să scriu din nou.
Cred pentru că știu ce înseamnă întunericul. În întuneric m-a zămislit mama mea. Știu ce înseamnă să nu știi ce înseamnă adevărata Lumină. Cum cred? Ca orbul scuipat în ochi și trimis apoi să se facă de rîs cu mîzga pe pleoape, în rîsul tuturor. Am auzit împrejur copii care mi-au pus piedică, vecini și rudenii, care m-au ridiculizat, am mers înainte cu o nădejde prostească, naivă, pornită tot din disperare. Și un singur lucru știu: am fost orb, acum văd!
Personajele din vitraliile aflate în naosul Evangheliei se retrag. Acum se deschide o nouă scenă, pe care urcă personajele colective, fariseii, cărturarii, soldații, grupul ucenicilor, coruri antice cu o figură solistică pasageră.
Dialogurile personale prelungite s-au încheiat. Acum Evanghelistul privește peste turme, peste noroade.
Capitolul 10 este un capitol al turmelor, turma Israelui așezată față în față cu o turmă străină, care nu este din Staulul acesta, dar care trebuie adusă și unită cu Turma lui Dumnezeu, turmă rătăcită, fără păstori și răpită de lupi, jefuită de hoți, bătută de mercenari.
Capitolul 10 continuă cu exploatarea unor metafore noi și șocante referitoare la Domnu Isus Cristos. Isus Cristos, după ce va fi fost asemănat cu Șarpele din Pustie, cu Apa din Fîntîna lui Iacov, cu Îngerul care tulbură Scăldătoarea, cu Lumina de la Începutul creației, cu Pîinea și Mana din pustie, acum este asemănat cu o Păstorul, titlu atribuit în Vechiul Testament doar lui Iahve, dar, mai suprinzător, cu UȘA.
Ce dorește oare să spună Evanghelistul despre Isus și despre noi, despre rolul Său între noi și despre atitudinea noastră necesară față de El, prin această dublă metaforă, Isus-Ușa?
Acesta vom încerca să vedem Duminică seara: Ce înseamnă Isus pentru mine și pentru tine ca Ușă-Păstor? De ce ai da crezare unui guru sau maestru spiritual care se numește pe sine Ușă? De ce ai crede cuvintele unui retor care se numește pe sine cioban? Există vreo legătură între credință și atitudinea de oaie proastă care nu-și găsește singură calea?
Creștinii sînt acuzați că au crezut precum niște oi, că se duc cu ceilalți, din spirit de turmă. Ce înseamnă receptarea acestei acuzații, adevărată și de recunoscut, dacă ținem seama de nuanțe?
Cum cred? Precum o oaie rătăcită și plină de scăieți care își caută Păstorul și Ușa spre Staul?
De ce cred? Pentru că am recunoscut glasul Celui care poate sta ÎNTRE … ca un Cioban de suflete.
Marius Cruceru 
As spune mai degraba ca `ciobanismul` in discutie e conjunctural. Nu-l putem generaliza, extinde, labartza, emblematiza. Si nu, nu cred ca Isus are in vedere debusolarea existentiala proprie insului prins intre varii intzelesuri ale vietii. E de dezbatut…
exista si speculatie peripatetica (o fi un pleonasm?)
posibil sa fie din alt sistem axiologic, unde masura e data de ingenuitate
oricum textul pare sa fie din genul confesional unde nu poti acuza autorul de generalizare nici macar cand e intentionat-explicita
Arta de a nu spune nimic. Sa fim mai exacti: mai facem arheologie sau nu? Daca da, unde? Sunteti gata sa acceptati ca traiti o iluzie?
Stimate CCC, da, facem arheologie, sînt de formație clasicist, știu ce important este arheologia.
Da, accept că trăiesc o iluzie. Vezi referirea mea la Peștera lui Platon. REalitatea va fi după moarte. Pentru amîndoi!
Domnule Marius, faceti o afirmatie periculoasa presupunand ca va puteti alege realitatea potrivita ipotezei. Pentru ce va fi dupa moarte nu avem nici o sursa sistematica care sa ne spuna daca ceea ce facem noi aici va avea vreo consecinta. MEtafora pesterii lui Platon nu cred ca se aplica realitatii tangibile si vizibile tuturor.
1. nu eu aleg realitatea. Realitatea? Depiunde de epistemologia și gnoseologia pe care o folosiți. Cum definiți realitatea?
2. am citat din Platon în cutotul alt scop, pentru a exemplifica orbirea noastră a TUTUROR. Fiecare dintre noi avem fragmente de realitate. Believe it or not, inclusiv noi, credincioșii 🙂
1. Hai sa luyam un exemplu: turbanele vesele din Iran sustin ca Holocaustul a fost o farsa, realitatea vizibila a filmarilor, disparitiilor, gropilor comune, a marturiilor celor ce au trait epoca spune altfel. Este problema imamilor una de epistemologie?
Trimiterea la arheologie nu este intamplatoare. Nu este doar obligatia arheologilor ori a paleontologilor de a a propune un mod de interpretare argumentabil si un calendar atasat, ci a tuturor celor al caror calendar este contrazis. Asadar, care este distantan in timp intre Noe si cei ce au pictat la Altamira? Cand au fost sculptate si de catre cine sutele de papusi antropomorfice si zoomorfice din afara perioadelor clasice ale istoriei? Eu pariez ca VT este profund senil ….
Odata acceptata iluzia, aceasta se impune ca realitate. Platon n-a prins vremurile noastre…
Ma intreb ce mai inseamna `realitate`? Percepem, folosindu-ne de datele la care avem acces. Contrazicem, dezbatem, afirmam, negam, facand uz de aceleasi date imprecise, relative, discutabile. In aceasta acceptie, ne-am mai putea considera ancorati in realitate?
Pingback: Isus este … Ușa-Păstorul Meu! | Marius Cruceru