Şerban pare dintr-o dată fericit. Meticulos, ca un funcţionar adevărat, îi aşază tatălui gulerul cămăşii, strâmb într-o parte. Îşi îmbrăţişează apoi tatăl şi, deodată, zâmbeşte. Zâmbeşte sincer, senin, deşi privirea îi e pierdută undeva, în gol. Sunt câteva minute peste unu după-amiaza şi, ca în fiecare zi, domnul Nicolescu a venit să-l ia pe Şerban de la birou. „Ai întârziat puţin”, îl muştruluieşte Şerban.

sursa foto http://www.adevarul.ro/

În două ceasuri, dintr-o suflare, Şerban, care s-a născut cu sindromul Down, a povestit toată istoria amplă a vieţii lui. Iar în povestirile sale există nu unul, ci două personaje principale: el şi tatăl său. Repetă des: „El este mentorul meu, cel care m-a format şi m-a educat”, şi totul pentru că, în cazul său, sprijinul primit este esenţial. Acum, Şerban este un om mare. Ţine discursuri motivaţionale la diferite evenimente, îşi continuă antrenamentele sportive, căci este şi sportiv, şi îşi face munca exemplar la birou. Iar în spatele acestui program încărcat şi al reuşitelor de până acum, a stat permanent familia.

„Maestrul”

Ovidiu Nicolescu, tatăl lui Şerban, a făcut, în tinereţe, atletism de performanţă şi a fost cel care l-a îndrumat pe fiul său pe calea sportivă. Împreună cu soţia sa şi celălalt fiu, fratele lui Şerban, s-au luptat ca el să fie cât mai independent. Iar străduinţa lor a avut rezultate de excepţie. Şerban a urmat o şcoală generală şi un liceu de masă – Liceul tehnic „Traian” din Bucureşti -, ceea ce este foarte rar în cazul persoanelor cu sindromul Down. „Trebuia să dau la anumite clase serale examene şi erau grele. Şi era acolo o harababură! Apoi am absolvit liceul – am trecut de primele două evaluări la Bacalaureat, engleză şi română, iar la restul n-am mai dat… era prea greu”, îşi aminteşte.

Citește mai departe AICI