Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
O muzică superbă, de parcă ar fi fondată pe „anotimpuri”.
Marile genii ale muzicii universale au tratat, defapt, prin muzica lor tematici fundamentale ale existenţei, cum sînt : moartea, viaţa, credinţa, au zugrăvit imagini ale naturii, închipuiri muzicale ale anotimpurilor ş.a.m.d., fiindcă muzica nu există singură, ci în relaţie directă cu celelalte ştiinţe.
De exemplu, în relaţia dintre muzică şi limbă/lingvistică, dacă cea din urmă este o modalitate de expunere a raţionamentului mental, un raţionament ce se poate exprima şi dezvolta pînă la nivelul unui sistem de gîndire (nu scăpăm de sisteme niciodată în această viaţă), atunci muzica nu este altceva decît filozofia sentimentală/trăită a acelui sistem de gîndire. Este ştiinţa sau raţionamentul sentimentalizat.
(în unele referinţe filozofice s-a afirmat că „muzica este filozofie trăită”)
Cum sentimentalizezi raţionamentul prin expresie muzicală?
Simplu, într-un anume sens. Prin mijloacele specifice muzicale, adică necuvîntate.
De exemplu, se crează o idee de goană tomnatică, o imagine de „agonizare” a tuturor vieţuitoarelor care intră în alertă în prag de toamnă, idee pe care o sensibilizezi prin diverse mijloace de expresie intonaţionale cum sînt : accentul ritmic, cel melodic sau accentul patetic(sau de expresie), context în care se ajunge la aşa-numita tensiune sonoră-afectivă.
Ideea, prin construcţii intonaţionale, este astfel adusă la nivel supraestetic, devenind un fenomen spiritual supraartistic („supra” – în sens de superlativ).
Sînt persoane care pot EXECUTA muzică, fiind capabile de o anumită execuţie muzicală căreia i se adaugă şi un dram de trăire, dar sacrificîndu-i filosofia, adică raţionamentele bogate şi, implicit, limbajul supra-….
Marii muzicieni, instrumentişti au fost şi sînt aceia al căror RAŢIONAMENT înalt, exercitat asupra şi în abordarea temelor muzicale, a fost în stare să genereze un astfel de limbaj muzical supraelevat.