Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Întotdeauna îmi place să merg în cimitirul din orașul în care am crescut, să văd toate mormintele îndreptate spre răsărit, în jurul Bisericii înalte, ca o corabie.
Aveam 3-4 ani când bunica mă ducea la biserică. M-a dus pâna a paralizat, după care 17 ani nu prea a mai reușit să ajungă la biserică. Nu avea cine să o ducă. Când a fost înmormântată, i s-au pus în coșciug tot felul de lucruri, bani, ochilari, andrele. M-am tulburat foarte mult atunci. Ea însă, în viață, nu s-a uitat la superstiții. Își petrecea cel mai mult timp citind rugăciuni și din Scriptură. Asta a ajutat-o mult să își ducă invaliditatea atâta timp.
Uneori, din prea multă credință, uităm de nădejde.
frumoase amintiri ai.
Şi eu am amintiri din cimitire. Acolo am învăţat o parte din timp pentru bac 🙂
Ah, oasele bunicilor. Le-aş aduna şi le-aş strînge la piept, scuturîndu-le de ţărînă şi suflînd în găurile ochilor
Cred ca gestul vorbeste de la sine, comunismul nu a reusit sa invinga crestinismul si credinta oamenilor. Faptul ca sotia unui presedinte comunist a avut o credinta in viata de dupa moarte – pentru ca gestul exact acest lucru inseamna – este inca o palma data ideologiei comuniste.
Recomand tuturor tinerilor romani de dupa revolutie sa citeasca cartea Credinta Interzisa, Lois M. Bass, ed. Agape 2002. Este un document care descrie barbarismul comunistilor indreptat impotriva crestinilor. ei sperau ca in decurs de doua generatii credinta crestina sa dispara de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Cartea afirma ca cu cat crestinii erau torturati mai tare si mai mult cu atat biserica subterana crestea mai mult.
Asa ca gestul este cu atat mai important cu cat acesta a venit tocmai de la sotia unui comunist.
in spiritul legii evanghelice acest gest nu inseamna nimic, pt ca nu-i asa, la evanghelici semnul crucii nu ajuta la nimic, nici pe vii, cu atat mai putin pe morti. Vaduva ar fi putut sa-si faca semnul crucii in gand (sau in cerul gurii) si sa considere ca-l face „prin credinta”, dar a ales sa-l faca cu fapta. E de admirat ce a facut, o marturie crestina in vremuri tulburi si periculoase. Ce a facut femeia asta ar trebui predat la orice universitate evanghelica, pt a contracara anumite idei reziduale cu care unii tineri vin la studii teologice, cum ar fi „crucea e doar un instrument de tortura” etc.
La fel de admirat ar fi fost daca ar fi aprins o lumanare sau daca i-ar fi pus pe piept o icoana. Dumnezeu se uita in inima omului si ne vede asa cum suntem, dezbracati de toate prejudecatile si conditionarile religioase
da, în mare parte adevărat tot ce spui…. credinţa evanghelică precum că acea cruce nu l-a ajutat deloc pe Brejnev după moarte trbuie însă reamintită, nu crezi?
sigur