Ioan 16:5: Acum Mă duc la Cel ce M’a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: Unde Te duci?
Această frază este una dintre cele mai tulburătoare fraze din Evanghelie. Este dulce-amară. Domnul se pregătește de moarte, înviere și înălțare, de despărțirea de ucenici și începe să bea din paharul dat.
Aceștia sînt și puțin înțelegători, dar și puțin simțitori. Nu au perspectiva și priceperea, nu au nici retrospectiva și înțelegerea.
Domnul va pleca, despărțirea este iminentă, înălțarea programată.
Le-a spus, dar nu pricep, i-a pregătit, dar nu sînt gata. De înțeles! Un lucru pare să nu înțeleagă Domnul: de ce nu sînt acum mai interesați, mai curioși, precum copiii căre își văd tatăl trăgînd cizmele bune în picioare pentru o călătorie mai lungă. Unde te duci?
Cei care sîntem părinți știm cum e gustul acelui fapt cînd aștepți din gura copilului vorba potrivită, răspunsul la vreme.
Nu-i mustrare, e dojană, este o întrebare care țîșnește din aceeași familie de sentimente din care fac parte nostalgia, melancolia, dorul și aleanul.
Cuiul din inima mamei care privește peste gard tînărul grăbit să ia viața în piept și care pleacă în grabă, fără să mai întoarcă ochii în spate, spinul din inima soției care își privește de la balcon soțul prea preocupat de cele treburi ca să mai facă din mînă și să mai arunce bezele înapoi, durerea bunicilor uitați de nepoții prea orășeniți…. toate acestea sînt din aceeași familie de emoții.
Domnul și-a privit dojenitor ucenicii, iar întrebarea o vor fi înțeles mai tîrziu. Era întrebarea despre lipsa unei întrebări potrivite cu momentul, pentru că, uitîndu-ne în Evanghelie, descoperim că întrebarea cu pricina fusese pusă mult mai devreme, prea devreme și prost așezată.
Ioan 14:5: ,,Doamne„, I -a zis Toma, ,,nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într’acolo?„
Mircea Eliade scrie într-unul dintre minieseurile sale despre întrebarea absentă și întrebarea potrivită. Există întrebări care nu trebuie puse, ducă-s-ar pe pustii, dar există întrebări necesare, cum spune autorul, care însă nu vin, există întrebări așteptate, acele întrebări pe care Noica le aștepta de la ucenicii săi și care nu se nășteau, maestrul fiind determinat și de ucenic, există întrebări prea timpurii și întrebări prea întîrziate.
Domnul așteaptă întrebările noastre, întrebări necesare…Care vor fi fost acele întrebări pe care le-am ratat deja, acele întrebări pentru care Domnul ne ține pumnii să ne vină pe buze, care vor fi acele întrebări pe care le-am pus intoxicîndu-ne?
Iată contextul întreg:
Ioan 16:4: V’am spus aceste lucruri, pentruca, atunci cînd le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus. Nu vi le-am spus dela început, pentrucă eram cu voi.
5: Acum Mă duc la Cel ce M’a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: ,Unde Te duci?`
6: Dar, pentrucă v’am spus aceste lucruri, întristarea v’a umplut inima.
7: Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi -L voi trimete.
8: Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
9: În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;
10: în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea;
11: în ce priveşte judecata: fiindcă stăpînitorul lumii acesteia este judecat.
12: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.
13: Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.
14: El Mă va proslăvi, pentrucă va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.
15: Tot ce are Tatăl, este al Meu; deaceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.
16: Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăş peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentrucă Mă duc la Tatăl.„
Marius Cruceru 
Bine zis! Imi place!
Ce anume? Eliade? 🙂
Multumim pentru predica de Înălţare!
Da, cam asta voi predica într-o oră!
Una dintre chei mi se pare „întristarea”. Cum ar fi putut apărea dacă ar fi înţeles Unde? Şi cât de greu de înţeles era chiar şi traseul! Vedere-Nevedere-Vedere-Înălţare: ultima s-a făcut în mod necesar dintre oameni, dintre cei văzuţi şi pipăiţi, nicicum dintre umbre – deşi în valea umbrei morţii moartea e doar putrezire fără putere. Dar Viaţa e numai Acolo, viaţa este Tatăl alături de Fiul care a trimis lumii Mângâietorul.
Pricină de Filioque?
Pricină de clătinare a simplităţii logicii din „fiindcă”?
Da, contextul musteşte de semnificaţii. Este un text care se focalizează în final spre pneumatologie.
Nu cred…. unde vezi tu aici Filioque?
Aici nu se vorbeşte din perspectiva ontologică, ci din perspectivă oikonomică.
Nu este vorba de pururea generare şi pururea purcedere, ci de „schimbul” la vedere faţă de lume în lucrare.
Nu e chiar atât de clar pentru toată lumea: Ioan 15, 16 şi 20 sunt folosite ca argumente pentru Filioque. Nu ştiu texte care să clarifice perfect problema ontologică, totul mi se pare foarte speculativ, şi dacă-i pe aşa eu speculez contra.
Ai încercat Ioan 17? Cred că acolo putem găsi un model trinitar pe care îl putem raporta şi la oikonomie şi la ontologie.
Spune-mi te rog ce inseamna „oikonomie – oikonomic”.
Nu l-am gasit termenul in dex. Multumesc.
http://orthodoxwiki.org/Oikonomia
Dacă te referi într-adevăr la Ioan 17, aici Duhul Sfânt nu este pomenit explicit. Asta uşurează mult înţelegerea ontologică în latura sa „filosofică”, în care Duhul este soluţia de continuitate dintre Tatăl, Fiul şi lume, esenţa divină în care sunt scufundate universurile, pe care ca isprăvnicie sau administrare (dacă nu greşesc, asta ar fi oikonomia) Fiul o revarsă explicit şi în formă personalizată asupra celor aleşi. Problema rămâne destul de delicată în privinţa persoanei Duhului, pentru că este greu de imaginat o persoană în acelaşi timp fără nimic personal, fără iniţiativă şi altă manifestare decât însăşi esenţa dumnezeirii prezentă în tot ce există – ceea ce Îl face confundabil cu Tatăl –, dar şi cu trăsături personale şi iniţiativă harică – ceea ce Îl face confundabil cu Fiul.
Pingback: Ear worm, Iuda, sursele miturilor despre căsnicie « La patratosu
Astăzi suntem în context şi nu cred că sunt off-topic.
În Fapte 1, ucenicii au fost implicaţi într-un eveniment excepţional: înalţarea lui Isus. La o citire atentă vom observa că nu au realizat importanţa momentului. Se pare că se preocupau de altceva (Fapte 1:6: ,,…Doamne în vremea aceasta ai de gînd să aşezi din nou împărăţia lui Israel ?”), paralel cu evenimentele: escatologie, naţionalism, etc. Domnul Isus le vede starea şi îi aduce cu ,,picioarele pe pământ”: ,,…Nu este treaba voastră să …” (Fapte 1:7).
Un titlu al gândurilor din Fapte 1 ar putea fi: ,,Preocupări greşite în vremuri importante”. Aplicaţiile sunt multiple la dispoziţia aplicatorului.
SDM
da, frumoasă situaţie oximoronică,
îi aduce cu picioarele pe pămînt înălţîndu-Se…
Marius David: referitor la starea ucenicilor, pui o întrebare care şi pe mine m-a preocupat: ,,Le-a spus, dar nu pricep, i-a pregătit, dar nu sînt gata. De înțeles! Un lucru pare să nu înțeleagă Domnul: de ce nu sînt acum mai interesați, mai curioși, precum copiii căre își văd tatăl trăgînd cizmele bune în picioare pentru o călătorie mai lungă. Unde te duci?”
Am remarcat de nenumărate ori starea de paralelism a ucenicilor cu evenimentele: mereu fără înţelegere, fără profunzime. Consider că doar după înviere şi înălţare ucenicii au realizat cu cine avuseseră de lucru timp de trei ani şi jumătate. Din acest moment îşi iau misiunea în serios şi se apucă de lucru: unul merge în India (Toma) şi moare acolo, altul vine la noi (Andrei), altul moare pentru Isus răstignit cu capul în jos.
Garanţia că ei, cei nepricepuţi şi cei neînţelepţi, şi-au făcut treaba, este exact ceea ce facem noi şi aici: prin mica lor implicare am înţeles parţial splendoarea şi caracterul excepţional al Celui ce este imposibil de înţeles prin raţiune, dar simplu de înţeles prin credinţă; şi toată activitatea unora de pe aici se centrează în jurul Lui.
Nu mă satur de comentat, de interpretat, de argumentat, de prezentat pe Cel ce a prins minţile oamenilor şi de atunci curg miliarde şi miliarde de cuvinte şi de gânduri, toate despre El, toate prin El, toate în El.
SDM
da, aici este ironia evangheliei, ucenicii par a fi în contratimp permanent, trăiesc cronologic, nu kairotic, precum Isus,
asta este o chestiune fascinantă, totul pînă la venirea Duhului peste ei, cînd încep şi dînşii, la rîndul lr, acelaşi mod de vieţuire…
am mai discutat ceva azi cu studenţii…
între Înviere şi Înălţare Isus nu a mai făcut minune, nu a mai ţinut predici la public, nu a mai făcut vindecări…
ce crezi?De ce?
Un posibil răspuns: ar fi aruncat în îndoială moartea şi învierea. Dacă ar fi făcut la fel ceea ce făcuse până la răstignire, în minţile multora ar fi fost şi mai mare neânţelegere: a murit…nu a murit…dacă nu a murit, atunci nici nu a înviat. Asta din perspectiva persoanei lui Isus.
După înviere propăvăduirea şi puterea de a face minuni a fost conferită ucenicilor. Dacă reţin bine, ucenicii nu au prea făcut ceva concret (apare o menţiune despre supunerea duhurilor; nu am libertatea să susţin că supunerea duhurilor necurate este o minune. Minunile au alte baze şi nu vom aborda aici) atât timp cât Domnul a fost cu ei. Este aici şi o implicaţie a principiilor de lidership. Moartea este delimitarea foarte clară a lucrării Domnului de lucrarea ucenicilor: până la Golgota El, după Golgota şi Ierusalim, ei. Altfel dacă ar fi continuat să facă minuni şi să vorbească în public şi după înviere, totul ar fi fost neclar şi din această perspectivă. Momentul Rusalii, este ,,ştampilarea” diplomei de studii a ucenicilor ceea ce le-a conferit ,,dreptul de liberă practică”. Asta din perspectiva ucenicilor.
Dar cu siguranţă că pot fi date multe răspunsuri.
A abordat şi altcineva acest subiect în scris, carte, articol, etc ?
Aş fi interesat să aprofundez acest subiect.
SDM
Consider că se mai poate explora o zonă: cea referitoare la statutul persoanei şi trupului lui Isus după înviere. Deja după înviere şi trupul şi statutul par a fi puţin diferite.
În concluzie zonele în care se pot găsi răspunsuri la întrebarea ta:
1. impactul în rândul oamenilor,
2. lidership ,
3. ucenici, (ucenicii au fost ,,aruncaţi în apă şi trebuiau să dea din mâini”)
4. statutul persoanei lui Isus,
5. statutul trupului lui Isus.
6. eclesiologie (susţin că Isus nu a afirmat şi nu a făcut nimic în afara interesului bisericii)
Uite aici cuprinsul unei lucrări de licenţă în teologie !!!
Alte teme de studii referitoare la ucenici (cu extensie necesară şi în literatură extrabiblică, tradiţie): caractere, evoluţia creşterii lor în cei 3,5 ani (Petru este fascinant, se leapădă, etc), înţelegerea lor (Ioan 20:9: ,,…căci tot nu pricepeau că,…”), impactul morţii şi învierii lui Isus în formarea caracterului lor (putem să-l punem aici pe Pavel, cu gunoaile vieţii lui, conf. Filipeni 3:7-11) şi multe altele, toate fascinanate şi în acelaşi timp acaparante.
Dacă aşi cere ceva Domnului, aşi cere şi să mă întorc în acele vremuri între ucenici să stau între ei şi… măcar în ultimile luni ale prezenţei lui Isus între ei…eventual înainte de momentul Betania/Lazăr.
Susţin din nou că se pot găsi mai multe răspunsuri, dar trebuie timp pentru ,,săpături” (se impune un studiu pe Evanghelii şi Fapte din această perspectivă)
Sper că nu am ajuns în off-topic !!!
Cam asta este acum poziţia mea, poziţie dispusă la ajustări.
Aştept punctele tale de vedere.
SDM
Buna seara. Va semnalez un mic dezacord: din aceeași familie de sentimente din care face parte nostalgia, melancolia, dorul și aleanul.
da, multumesc, corectat
Kuhn vede lucrurile total altfel. Şi, cred eu, este mai ancorat în realitate. El spune că teoria nu este fundamentul ştiinţei, teoria este doar un răspuns la o întrebare. Mai important decât răspunsul sunt totuşi întrebarea şi prisma prin care este pusă întrebarea – adică ceea ce se numeşte paradigmă (pentru că modul în care îţi pui întrebarea prefigurează în mare măsură răspunsul). De ce unii oameni îşi pun mai degrabă unele întrebări decât altele? Nu se ştie încă, dar se presupune că depinde de numeroase date, pornind de la psihologia individului şi terminând cu amprenta pe care mediul de viaţă şi-o pune asupra acestuia.