Capodopera lui Fiodor Dostoievski, Frații Karamazov, începe cu o scenă ciudată și inexplicabilă. Vă rog să mă credeți că acum am priceput mai mult decât acum câțiva ani, ceva din semnificația ei.

Starețul Zosima era duhovnicul din împrejurimi, un om dedicat cu viața și sufletul lui Dumnezeu în totalitate.Zosima era un sfânt în viață, și urma după moartea sa, să intre în rândul sfinților.Era îmbătrânit de zile și toți, inclusiv el, aștepta obștescul sfârșit. Era,și poate este, în cultura tradițională răsăriteană știut faptul că sfinții nu putrezesc, ba mai mult decât atât, nici mirosul putrefacției nu-și face prezența. Iată textul:

Abia ce se luminase de ziuă, și dinspre oraș – ca și cum abia ar fi așteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioșii veniți cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasăminte în nădejdea că trupul neînsuflețit va dobândi fără zăbavă harul de…