A venit doar pentru „a bifa” o internare pentru prelungirea pensiei de boală… El nu e bolnav. Cel puţin aşa susţine. Trupeşte, aş spune, n-o fi…
De la început vrea să stabilească cine este. Nu ştiu de ce fac toţi asta, dar e bine, într-un fel. Se dezbracă încet, îşi împătureşte cu grijă hainele, îmbracă o pijama din mătase, scoate o pereche de şosete noi, pe care le taie cu briceagul pentru a nu-l strânge la glezne „împiedicând circulaţia sângelui”. Îşi suflecă mâneca pijamalei pentru a face vizibilă brăţara de argint pe care o poarta la cei aproape 60 de ani. Apoi sună la telefon. „Dragă, am ajuns. Dacă vii mâine, să-mi aduci telefonul celălalt. Ăsta nu e bun”. E direct. E autoritar. În fond, aşa îi stă bine unui bărbat. Fără „te rog”, fără dulcegării… Până seara a reuşit să comenteze câte ceva despre toate asistentele şi infirmierele care au trecut prin salon. E clar. Un Don Juan comunal…
Spre seară asistă uimit, oarecum, la un dialog pe teme biblice pe care îl port cu „rebelul” care nu voia să stea în spital. Uimit, fiindcă nu se aştepta probabil ca oamenii să discute şi alte subiecte decât cele despre femei… Deşi avusese timp suficient să observe că nimeni nu părea prea interesat de „subiectele” lui… Se aşează pe marginea patului meu şi mă întreabă: „Eşti baptist?”. Îi răspund (ştiu eu de ce!) amuzat: „Da. Nimeni nu-i perfect!” „Şi eu”, răspunde el. „Dar unul refuzat!” Las să se vadă mirarea, deşi nu e generată de ceea ce crede el. Îmi povesteşte că a fost dat afară „în mod nedrept” din biserică de „păstorul ăla care crede că e pe moşia lui”. Îl întreb care a fost motivul excluderii, dacă poate să-mi spună. Şi îmi spune că acel păstor „s-a legat” de faptul că trăieşte de trei ani cu o femeie, cu care, de fapt, cel mai probabil se va căsători cândva… Clar! Încerc să-i citez din Biblie, apoi din Statutul baptist, ca să fiu succint cu el. Inutil. „Tot păstorii au făcut şi Statutul ăsta!”. De Biblie nu spune nimic…
„Credinciosul refuzat” e o ciudăţenie. Şi pentru credincioşii tradiţionali, ca şi pentru cei „rătăciţi de biserica naţională”. Pentru primii din simplul motiv că „s-a dat cu pocăiţii”, pentru ceilalţi, pentru „pocăinţa” în care crede că se află. Spre deosebire de alţii, care nu ştiu exact ce sunt, el ştie. Sau aşa crede… Variantele prin care îşi explică şi explică şi altora refuzul cu care este tratat i-ar putea fi lui însuşi caraghioase dacă le-ar gîndi înainte de a le pronunţa. Găseşti între ele şi invidia, şi nedreptatea, şi răzbunarea. Nu găseşti, în schimb, principii. Nici n-ai cum, pentru că cele pe care crede că le are sunt de fapt un amalgam de „doctrină personalizată”, trasă forţat pe calapodul propriilor concepţii despre Dumnezeu. Un Dumnezeu despre care crede că TREBUIE să fie bun înainte de toate. Şi, dacă se poate, în loc de toate celelalte. Bun în sensul de a accepta orice. Un Dumnezeu care s-ar plictisi dacă L-am lipsi de posibilitatea de a ierta şi înţelege. Culmea e că „trebuie” să ierte ceea ce noi, oamenii, nu suntem în stare nici măcar să uităm! Cam cum procedează el cu cei care „l-au dat afară”.
Biserica din care a fost „dat afară” e în „totală rătăcire”. O rătăcire datorată faptului că nu înţelege şi refuză să accepte că „Dumnezeu nu-i un zbir”.
În general, ceea ce crede el e exprimat aproape mereu de solicitarea „Spune tu dacă nu-i aşa!” rostită cu convingerea că răspunsul tău trebuie să fie obligatoriu cel pe care îl gândeşte şi el. Ştie tot despre toţi. „Ăla vine să-mi spună mie, care…” De la păstor începând şi sfârşind cu uşierul. Toţi au păcate, ceea ce justifică aproape în întregime păcatele proprii. Aproape în întregime pentru că e conştient că ar fi ridicol să nu lase câteva sub umbrela lui „e drept că şi eu…” Dar această „mărinimie” e doar o tentă de democraţie pe care vrea să o pună peste absolutismul judecării celorlalţi.
Când îl pui faţă în faţă cu precepte biblice limpezi începe să scoată la iveală tot felul de versete pe care le-a învăţat, evident, scoase din context, astfel încât să se potrivească părerilor proprii pe care le are în problema discutată. Nu cunoaşte foarte multe şi uneori ai impresia că a citit Biblia în baza unui program ce a inclus toate „petele” din viaţa lui pe care a vrut să le acopere. Versetul favorit e acela care spune că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate”, ceea ce, probabil, justifică felul lui „iubăreţ” de a fi.
Ceea ce e foarte ciudat este că în încercarea de a se justifica scoate involuntar la lumină noi lacune de gândire. Nu neapărat biblică.
Problema lui cea mai mare e nu mirarea, ci furia. E furios pe toţi, ca şi când i s-ar fi ridicat permisul de conducere. Că el tot conducător auto rămâne, chiar dacă a rămas fără permis… L-au dat afară dar el tot membru în Împărăţie rămâne, „că doar de acolo nu mă poate scoate nimeni”. Frază care Îl elimină pe Dumnezeu din discuţie. Pentru el, astfel, biserica înseamnă doar oameni, un club în care, dacă ai fost dat afară, poţi intra când nu e atent portarul. Şi să-ţi ocupi fotoliul tău, în care să moţăi, scufundat nu într-un somn uşor, ci într-unul adânc din care nu te trezeşti decât atunci când constaţi că simpla trezire nu e suficientă. De regulă, asta se întâmplă cam pe când în „club” nu mai e nimeni, căci ceilalţi au plecat, fiind chemaţi. Ah, or mai fi rămânând câţiva, dar, vai!, tot dintre cei care sunt mereu gata să reproşeze în loc să-şi reproşeze…
Credinciosul refuzat e cel care e atât de convins că „a fost dat afară” încât nu mai are timp să vadă că el este cel ce L-a dat afară pe Dumnezeu din inima lui, cel care a scos şi biserica de acolo. Asta în cazul în care au fost vreodată acolo cu adevărat!
Marius Cruceru 
inainte de toate, iau textul dvs. cat se poate de serios,dar mi se pare amuzant felul acestor oameni de a se exprima si de a gasi justificari,spun asta pentru ca e un tipar si el nu e singurul.Sper totusi ca i-ati ridicat macar un semn de intrebare din tot timpul petrecut cu dvs.Salut modul dvs. de abordare!
Daniel, şi eu sper să-l fi pus măcar puţin pe gânduri. M-am straduit, în orice caz, şi am făcut-o cu fiecare „personaj” dintre cele descrise. Aşa cum scriam într-un comentariu la „episodul I”, am avut plăcuta surpriză să primesc un telefon de la personjul numit „credinciosul de conjunctură”, prin care m-a invitat la el. Evident, am sa fac tot posibilul să merg. Am dat tuturor numărul meu de telefon, cine ştie…
Mulţumesc pentru gânduri! Fii binecuvântat!
Foarte plastic si exactă descrierea „Credinciosului refuzat”. „Refuzat la export”, export spre o altă lume…
Da, Cornel, „export”… un „export” dureros. Poate că trupeşte mi-a folosit internarea. Pe suflet însă am ieşit cu „cicatrici”!
Este foarte adevarat, credinta nu este luata in serios, de uni, de aceea este blamata de cei de afara. Si eu am intalnit astfel de „crestini refuzati” si intotdeauna ceilalti sunt vinovati, nu ei……. Asa s_au înfintat anumite biserici, din anumiti rebeli care n÷au putut sa adopte regulile crestine ale adevaratei Biserici.
Naomi, ceea ce am scris eu cred că eşti conştientă că e doar „vârful aisbergului”! Dureros e că unii stau încă pe „Titanicul” lor, crezându-se în siguranţă în aparentul confort pe care îl crează iluzia!
Marfa refuzată la export, era o marfă spre care migra cumpărătorii altădată. Era mai „finuţă”, mai de calitate, cu hibe mai ascunse, dar net superioară celei destinate pieti autohtone.
Multă marfă expirată şi refuzată la export…
„ⁱŞi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Rom 2:16)
„Marfa refuzată la export…” Ştiu, am trăit vremuril acelea! Păcat că le trăiesc şi pe acestea, şi aici mă refer la vremurile spirituale care au preluat acest principiu al „mărfii refuzate la export”!
Este bine ca oamenii de felul acesta, care sunt cazuti, sa fie ridicati cu duhul blandetii, pentru recupararea lor, sa ajunga biruitori fata de lume si fata de pacat. Sa fie priviti cu compatimire si sa nu fie expulzati din Biserica, pentru ca traim vremurile din urma, cand in conducerea bisericilor apar persoane cu caracterul lui Diotref, care isi aleg pe cate unul care toti il stiu vinovat si il expulzeaza, in mod exemplar, ca ceilalti credinciosi sa se teama de ei, pentru ca altfel si ei vor pati la fel. Cei care procedeaza ca Diotref, care isi aroga dreptul de stapani, nu vor beneficia de cununa slavei, care va fi acordata celor care conduc prin exemplul personal „facandu-va pilde turmei”(1.Petru 5:3)
Da, Pomisor, sunt de acord că oamenii căzuţi trebuie ridicaţi cu duhul blândeţii, dar când ei vor să facă o normalitate din păcatul lor ce faci? Evrei 12:16 nu spune ceva despre o situaţie ca asta?
Este minunat faptul ca ati adus acest loc din Scriptura, pentru ca pot completa, ca nu-i de ajuns doar „ridicarea cu duhul blandetii”, ci implica vegherea, luand ca model spiritul de sacrificiu al Domnului nostru Isus Hristos, care ca sa ne castige, „a suferit crucea, a dispretuit rusinea”(Evrei 12:2). La fel si noi ca urmasi ai Lui, este necesar sa ne impotrivim pacatului „pana la sange”, (Evrei 12:4)..”intarindu-ne mainile obosite si genunchii slabanogiti,…., pentru ca cel ce schiopateaza sa nu se abata din cale, ci mai degraba sa fie vindecat „(Evrei 12: 12,13).
Consider ca Domnul apreciaza un credincios care vegheaza si se roaga sa nu cada in ispita Mat. 26:41) si apreciaza si cand face acest lucru pentru cineva pe care-l doreste salvat. Sunt credinciosi care au agonizat in rugaciune, pentru cineva drag si Domnul le-a raspuns acelor rugaciuni staruitoare, iar Domnul Isus a procedat la fel, rugandu-Se pentru noi in gradina Ghetsimani.
Postarile in numele meu de la acest post au fost facute de taticul meu… Va rugam sa ne scuzati… Va intra de acum inainte sub propria identitate.
trist personaj;si nu e singular,cunosc si eu …
Multumesc Domnului ca anul acesta implinesc 43 ani, de cand m-am intors la Dumnezeu. Pentru a fi de folos, voi spune cateva secrete despre viata de biruinta:
– Pocainta, adica schimbarea mintii, a fost primul pas, cand inaintea Domnului Isus prin rugaciune, in camera mea, am marturisit fiecare pacat, descarcandu-ma ca de ceva toxic, plangand falimentul meu spiritual, ajungand sa urasc acele pacate si sa iubesc sfintenia si pe Dumnezeu, Cuvantul Sau, dar si partasia frateasca. In acele momente Duhul Sfant m-a incredintat pe deplin ca pacatele mi-au fost iertate si o bucurie mare mi-a inundat inima, am avut o mare mangaiere. In doua saptamani, am constatat impreuna cu toti din familie si colegii de clasa, schimbarea radicala (aveam varsta de 18 ani).
– Credinta, vine de completeaza pocainta, caci doar urand pacatul, poti fi capabil sa-l faptiuesti, cum gasim scris la Rom. 7:15 ..”nu fac ce vreau, ci fac ce urasc”. Deci, chiar daca urasti, pacatul, tot poti sa-l comiti. Credinta in Domnul Isus, ca mi-a iertat pacatele, mi-a ajutat, dar doream sa experimentez si credinta care imi da putere sa nu mai pacatuiesc. Credinta ca El este mereu „cu mine”, ca este cu ochii pe mine m-a ajutat foarte mult. Mai tarziu, credinta ca El este ” in mine” prin Duhul Sfant si eu sunt „in El”, mi-a dat o si mai mare biruinta, deoarece si gandurile sunt sub controlul Sau. Aceste expresii le gasim des in Noul Testament. Traind atotprezenta lui Dumnezeu, „fiind in El” si „El in noi”, prin Duhul Sfant, experimentam trairea in roada Duhului : „dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor” .(Gal. 5:22,23). Aceasta traire devine ceva normal si aproape ca nu-i mai inteleg pe unii fratiori, cum de au infrangeri. Credinta ne este zilnic incercata si mereu trebuie sa biruim prin credinta, constientizand ca suntem in Domnul Isus si El este in noi prin Duhul Sfant, fiind morti fata de pacat si vii la o viata noua, impreuna cu El.
Oameni care zic totdeauna „vai de tine”, dar niciodata „vai de mine”. Ei nu spun „nu cumva sunt eu?”, ci „nu cumva e fratele?”. Oameni care au un dumnezeu imaginar, adaptat perfect la viata lor indoielnica pentru ca nu vor ca ei sa-si adapteze viata dupa cerintele Dumnezeului adevarat.
Domnul sa ne dea lumina (in primul rand mie) sa ne judecam singuri ca sa nu mai fim judecati odata cu lumea!