Dr. Adrian Iosif a făcut ieri un comentariu foarte dens (cum face de multe ori), un comentariu care ridică mai multe probleme: necesitatea apologeticii, convertirea prin Cuvînt sau … , tehnologizarea convertirii de către evanghelici etc.
Eu as fi putut marturisi (în ce priveşte convertirea, nota mea) ceva de genul: “am citit cutare carte de… si am inceput sa imi pun intrebari de genul ‘daca, totusi, exista?’ Apoi, mai tarziu, am citit Noul Testament…”
M-am convins insa ca experienta mea este accidentala. Si, oricum, dupa standardele unora eu nici nu sunt crestin, asa ca nu se pune ce mi s-a intamplat mie…
Exista in mediul neoprotestant prejudecata ca omul trebuie sa se “predea” dupa un anumit algoritm, sa parcurga anumiti pasi.
Putini realizeaza cu adevarat ce lupte se duc in interior, ce inseamna sa crezi si sa nu crezi in acelasi timp. Spuneai tu undeva ceva memorabil (pentru mine), legat de faptul ca crestinismul este cea mai mare provocare adresata mintii umane. Pentru unii, a existat o adevarata tortura a mintii pana au ajuns sa aiba un “miligram” de credinta. Pentru fiecare particica de verset s-a dat un razboi interior.
Azi vin unii care pretind ca faceau studiu biblic inca din pantecele mamei lor si fac divertisment ieftin cu versete, intr-o atmosfera de bodega, iar predicile servesc doar ca exercitii de dresaj. Oameni virtuosi la exterior si goi pe dinauntru care, desi clameaza idealuri escato-cosmice, sunt infipti pana la brau in huma.
Asa ca la ce bun apologetica? A devenit un fel de moda de genul “hai sa invatam sa-i facem praf si pulbere pe atei”, un fel de “hotii si vardistii” in varianta crestina. Decat cu astfel de “amelioratori de gust”, mai bine fara.
Sursa AICI
Marius Cruceru 
– apologetica nu trebuie folosita ofensiv, ci defensiv: ” Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi; dar cu blandete si teama.” (1Pet.3:15)
– riscul apologeticii este de a deveni AVOCATII lui Hristos, uitand ca am fost chemati sa fim MARTORII Lui. Atentie la depasirea mandatului incredintat! Nu abilitatea avocatului castiga procesul (in cazul nostru), ci sinceritatea, integritatea si curajul martorului. De aceea apologetica – asa cum ati spus – nu are rol decat de intarire a credintei, dupa momentul trezirii duhului.
cu totul de acord. Mie mi-a luat cam mult timp sa realizez asta. Probabil din cauza faptului ca am generalizat experienta proprie.
Dr. Adrian Iosif,
Apreciez sinceritatea dumneavoastra si tare ma tem ca aveti dreptate acum ca veni vorba de mediul neoprotestant. Superficialitatea se poate intalni la tot pasul in toate sistemele bisericesti din Romania nu doar in acest ethos…
Nu* cred si in acelasi timp cred* ca Biserica lui Cristos are nevoie de experti in apologetica, hermeneutica, istoria Bis. s.a.m.d. Nimeni nu se naste scolit dar este inacceptabil ca un crestin (cu o atentie deosebita ma refer la predicatori) sa stagneze in asentimentul predecesorilor.
Oamenii sunt flamanzi dupa exemple si sunt dezgustati de teorie astazi! In teorie suntem campioni dar in fapte suntem lasi ! (asta zisa’ taticu saptamana trecuta dupa o mica nerozie din partea mea)
Cu respect,
MT
va rog, fara „dr.” (Marius, chiar nu era nevoie!).
Multumesc pentru intelegere, e ca un balsam pentru mine.
Constatarile mele au si o anumita latura personala, pe care, deocamdata, ma abtin sa o dezvolt.
Superficialitatea in discutie este, ca sa fim sinceri pana la capat, rodul unei lipse de onestitate pe care o practica unii „(de)formatori” de credinta. Din nefericire, multi dintre „consumatorii” de amuzamente „crestine” se comporta ca si cum ar asista la un meci de fotbal, dornici de „faze de poarta”, de „faze spectaculoase”. In curand, vom avea si galerii de „ultrasi” care vor face „valuri” iar in loc de „amin!” vor incheia cu un hipereuforic „ole!”.
In privinta raportului teorie/practica, cred ca totul tine de un anumit echilibru, numai ca nu prea reusim sa aflam unde este punctul de mijloc. Abuzurile si manipularile „practice” ale unora pleaca, de fapt, de la „violarea” unui text, deci de la un anumit mod de abordare a „teoriei”.
In acest context, cred ca e mai curand nevoie de botezatori, hrisostomi si marturisitori, decat de apologeti.
ei, lasă, alintă-te şi tu un pic acu.
deci… Dr.
am inteles, vrei sa mangai acolo unde altii dau cu biciul. Fie si asa… 🙂
„Oameni virtuosi la exterior si goi pe dinauntru care, desi clameaza idealuri escato-cosmice, sunt infipti pana la brau in huma.” -Doamne iarta-ma si fereste-ma sa nu fiu printre ei.
– Cu privire la apologetica: am facut-o [fara sa vreau] din „pintecele mamei” mele…In comunism, erai confruntat de copil. Nici nu-L cunosteam pe Domnul si aparam credinta/Biblia, pe Dumnezeu (sic)… Uneori rid. Dar nimeni nu da raspunsuri precum copiii:
-Ovidiu B, 0 ani, si cind iese de [Craciun] din Beiserica e confruntat de vecini, comunisti cu functii:- „As crede si eu in Dumnezeu, mai copile” -ii spune unul „dar doar daca mi s-ar arata. De ce nu mi se arata daca vrea sa cred?”. „Atunci n-ati mai avea nevoie de credinta” -raspunde Ovidiu, ocos.
-Laura, 10 ani, e acostata de tatal vitreg. „Tu esti fetia isteata. Tu mai crezi povestile bunicii; uite ca omul a zburat in Cosmos si nu L-a vazut pe Dumnezeu!. „Nici nu putea sa-l vada, Victor” -rapsunde fata. „Numai cei cu inima curata Il pot vedea pe Dumnezeu”…
… Nu exista apologetica mai grozava decit cea emanata de candoarea/credinta copiilor… Ba este! Cea produsa de inima curata…. Cea izvorita din persecutie avea si ea un parfum aparte… Domnul sa ma ierte ca n-am facut-o de multe ori cu inima curata. .
In vremurile despre care vorbiti eram pe alte baricade si chiar credeam ca „religia este opiu pentru popor” (ca sa fim corecti, trebuie sa recunoastem ca religiozitatea falsa este un fel de opiu!).
aveti dreptate, mai putin cerebel „apologetic” si mai multa inima si candoare de copil!
Interesate ganduri! Marturisesc ca niciodata n-am inteles la ce bun apologetica asta, din moment ce lucrarea, asa cum spuneai Adrian, este in inima, si, completez eu, prin iluminarea Duhului Sfant. „Dumnezeu ne va lumina” este, daca vrem, apologetica din perspectiva biblica. Alfel, intr-o lume din ce mai ce mai relativista, pe cine, cu ce si mai ales de ce sa convingi?!
Respect!
cum spuneam, mi-a luat ceva timp sa pricep. Am dat dovada de prostie si imi merit toate deceptiile prezente. Traim, asa cum spuneti, in vremurile relativismului postmodern, cand oamenii nu mai vor ecuatii si silogisme, ci „senzatii tari”. Credeam ca apologetica este un mod de a arata cararea spre credinta, uitand ca in zilele noastre nordul si sudul sunt puncte cardinale interschimbabile. Cand definitiile adevarului se schimba de la o zi la alta, numai Duhul ne poate arata Adevarul.
Adrian: De-acord si cu dvs si cu mesagerul. Stiu ca nimeni nu-i de-acord cu mine dar cred ca in PoMo trebuie facuta apologetica a la Petre Tutea. Tutea nu mi se pare atit de duhvnicesc precum Steinhardt, dar imi place apologetica sa: alb si negru, zi si noapte. Ceva ce ar fi tare sanatos pt post-modernismului (mai ales crestin). Citeva mostre (din memorie):
-„Intre un nobeleat ateu si o baba din muntii Apuseni care se inchina murdara pe picioare Fecioarei Maria, o prefer pe ultima”.
-„Pe linga Sfinta Scriptura, Shakespeare e un biet scriitoras din Gaesti”
– „Unchiule! Un coleg vrea sa te intilneasca” -ii spune nepotul. „Pai, ma’ daca nu-i crestin ce sa vorbesc cu el? Ce-as putea vorbi cu usa aia? Ma sterg cu el la nas daca-i ateu”.
Desigur trebuie sa ai 90 ani ca sa vorbesti asa. Dar o astfel de abordare apologetica aduce ceva sanatate in capul bezmetic al multora.
Din memorie, alte mostre de abordare a apologeticii crestina:
Prin ’94 la TVR, emisiune Tatulic, era o masa rotunda. Printre participanti: parintele galeriu, Ioan ALexandru, pastorul Dugulescu si ceva filozof secularist.
-„Sunt de-acord ca Iisus e un ginditor important, dar si Aristotel este la fel”-zice secularistul
-„Desigur” -zice bonom, parintele galeriu
-„Nu-i adevarat” -sare Alexndru cu camasa scoasa din pantaloni; ragusit si rosu. „Nu-i adevarat! Aristotel e filozof, dar Iisus e Fiul lui Dumnezeu! Nu exista comparatie intre ei.”
…Am vazut la Ioan Alexandru cam acelasi gen de abordare apoogetica; putin mai cuviincioasa decit la Petre Tutea. Avea doar 50-55 anii, doar…
@Doru Radu,
Mi-ati improspatat memoria … 1992, Casa de cultura a studentilor din Bucuresti (fosta Grigore Preoteasa), confruntare parintele Galeriu, Sorin Dumitrescu si … Gregorian Bivolaru (guru-ul MISA, pe atunci in voga, am avut trei colegi de camera “ucenici” ai lui). Ce apologetica?, ce argumente?, fiecare “tabara” din sala arhiplina tropaia si huiduia pe invitatul din tabara adversa … un balamuc!
Asadar, atentie pe ce baricade luptam!
Cat despre Petre Tutea, era un simpatic … despre noi, inginerii, spunea: “Daca la o receptie vezi pe unul intr-un colt care tace si fumeaza, precis e inginer … 🙂
Acum lucrurile stau mult mai rau: inginerii au navalit in spatiul virtual si au inceput sa faca teologie … 🙂
@george: eram si eu in sala! am avut si eu cativa colegi care mergeau la Bivolaru. Nu mi s-a parut chiar asa balamuc. Studentii de la teologie ortodoxa erau cei mai vocali, unii erau chiar dispusi sa sara la bataie. Imi amintesc ca eram intrigat de faptul ca Bivolaru avea raspuns la absolut orice intrebare, indiferent de domeniu.
Adrian, iata dovada ca bunul simt pierde (aparent) in astfel de dispute.
… ce mica poate fi lumea …
Parca tot el spune ca lui Iorga i-ar fi dat Bratianu o replica in Parlament. Iorga ar fi spus: „Ce sa invat eu de la un inginer?”
.. Fara sa se sperie , de profesor, tinarul prim ministru ar fi spus : „masura , domnule profesor”.
Scuze pt off-topic.
De-acord si cu dvs si cu adrain despre Tutea. Ma tem c-ati scapat un aspect. Eu ma refer la mod de abordare. Mi se pare ca multi crestini -cu doctorate, nu ca mine- au pierdut din vedere ca vorbesc despre Dumnezeu, Sf. Scriptura. Smerenia e buna… dar Tutea, Alexandru si altii aveau ceva din credinta apostolica („stim bine in Cine am crezut”)… Pe linga acest stil, nebuloasa abordata de apologetii crestini e-o confuzie care nu-i in stare sa -i lumineze pe ei insisi. Craciun fericit tuturor, chiar si ateilor…pe care trebuie sa-i iubim si respectam.
PS-Mi-a placut comparatia ingeri/lautari.
da, ai dreptate, mi-aduc aminte faza.
extraordinar, patosul lui Ioan Alexandru era în sine un discurs pro-creştinism.
Am fost la cursurile sale, student fiind în bucureşti
Marius:
Multumesc de confirmare. Desigr Adrain vorbeste de apologetica stiintifica. Dar nici asta nu trebuie sa se faca de pe o pozitite neutra (nu ma refer la Adrian care pare profund credincios) ci in principiu la cei care o fac cu o datasare exterioara. Per a contrario, uitati-va la pasiunea cu care Richard Dawkins face apologetica ateismului. Un tinar misionar numea zelul acestuia drept diablic. Nu stiu; nu-l umraresc prea mult pe acest guru al ateilor. Da-i foarte posibil fiind vorba de fapt de-o lupta spirituala…. Devierea -mea- spre convingeri imi aduce aminte de studentul -astazi pastor- D. Chiu caruia i s-a spus la marxism: „ai raspuns de 10 dar te pic pt ca marxism inseamna si convingeri nu doar cunostinte”. „Ioti dracu’, bre” ar zice regretatul Marcu Nichifor… marxismul cerea convingeri pe care multe Seminarii crestine nu le mai cer.
Craciun Fericit si tie, Marius.
90 de ani si puscarie grea sub comunisti!
Nu e vorba de a fi sau nu de acord cu dvs.
Eu cred ca Andrei Plesu are dreptate atunci cand lasa sa se inteleaga, intr-un text dedicat lui Tutea, ca batranul filosof supralicita uneori din ratiuni retorice. Ce altceva decat retorica (hazlie, recunosc) poate fi compararea unui text de Shakespeare cu Sf. Scriptura?! Nu poti compara riguros un concert la lauta cu unul tinut de ingeri. 🙂 Shakespeare nu si-a propus sa concureze Scriptura.
Cat despre baba din Apuseni, Petre Tutea stia prea bine ca teologia in care crede a fost sistematizata nu de babe analfabete, ci de minti stralucite, preastiutoare de carte.
Iar chestia nu „ma sterg la nas cu el” nu are nimic de-a face nici cu apologetica, nici cu ingaduinta crestina, ci doar cu firea sugubeata a filosofului Petre Tutea. Nu cred ca e bine sa luam prea literal unele „sentinte” de-ale lui Tutea.
De fapt, spun cei care l-au cunoscut, nici nu se comporta deloc asa. Avea usa deschisa pentru oricine, inclusiv pentru ateii-„usa”.
da, domnul Pleşu spunea în conferinţa de la Ploieşti, „cînd intri în camera unui călugăr occidental parcă intri într-o bibliotecă, cînd intri în camera unui călugăr ortodox parcă intri în tindă…. o atmosferă de prost gust.. că noi sîntem contectaţi direct cu Duhul, n-avem nevoie de cărţi”
deci… direct cu Duhul.
Adrian/Mesagerul …
Fiecare cu istoria lui. Daca nu era apologetica imi pierdeam credinta. Poate intervenea Dumnezeu…Eram la liceu si Ioan Slavici era un liceu extrem de agresiv in planul „educatiei ateiste”. Ni se punau plansele cu maimultele ce deveneau, in mod docil, oameni …(mai intii erectus, apoi sapiens, etc). Colegii ma ridiculizau: „unde-i Dumenzue, ba?”… iar „ba” era atras si de placerile lumii. Incepeam s-am indoieli despre Dumnezeu, Biblie, etc… Ce mi-a salvat aspectul intelctual al credintei erau cartile de apologetica de colportaj. Ele nu erau la nivel inalt; dar eu eram?
Nu uitati: scrieti carti de apologetica la cel mai inalt nivel stiintific. Dar e nevoie de apologetica si pt cei de la liceu sau mai jos…
Adrian: de-acord cu „opiul” in cazul expus
E nevoie de apologetica?
Of course! „O credinta ce cuprinde doar inima si nu si mintea va parasi curind si inima” -Stanley Jones.
Cind comunistii au venit la putere, au interzis 2 discipline la Fac. de Teologie Ortodoxa: apologetica si mistica… Stia uciga-l toaca ce face!
Nu stiu in ce masura se poate face apologetica la nivel de liceu fara sa vulgarizezi. Sau poate sufar eu de acribie… Tinand cont de stadiul in care a ajuns stiinta moderna si de nivelul de abstractizare, nu vad (cel putin, in acest moment) cum am putea face acest gen de apologetica. Cum sa transpui notiunile stiintifice moderne (care au depasit chiar si science-fiction-ul de pe vremuri!) in limbaj apologetic inteligibil, fara sa faci rabat de la rigoare (ca daca faci, apare un ateu citit, ca DeA, si iti face „pulbere” textele)?
Ma intereseaza, sincer, daca aveti idei in acest sens. Poate ca ar trebui sa redefim termenul „apologetica”.
Poate ca desfiintarea acelor catedre a avut legatura si cu faptul ca activitatea din cadrul lor era legata puternic de numele lui Nichifor Crainic (care, printre multe texte de valoare, a scris si multe „de nescris”). Nu stiu daca Dej&Comp erau atat de subtili. Cred ca nici nu stiau ce inseamna „apologetica”.
stimate Adrian Iosif,
cred ca o posibila „solutie” apologetica este deplasarea discutiilor dinspre lupta cu argumente stiintifice de-o parte si de alta, unde in cele din urma nu se „demonstreaza” nimic, inspre planul metodologic si metafizic de discutie. intr-un schimb de mailuri cu dumneavoastra am mai spus acest lucru. m-am convins si eu, la fel ca dvs., de inutilitatea apologeticii asa cum este inteleasa de cei mai multi.
deoarece nici argumentele stiintifice nu se nasc intr-un gol metodologic si metafizic. ex. teoria evolutionista este o teorie ca oricare alta, dar cadrul metafizic care mi-o alimenteaza este o alta poveste care face ca aceeasi teorie sa fie folosita si de-o parte si de alta.
sigur, nu poti sa ii tii piept, ca teolog sau filozof, unui om adevarat de stiinta, sa intri cu bocancii superioritatii spirituale in expertiza lui stiintifica. dar pot sa remarc atunci cind
trece peste cadrul strict stiintific si emite ipoteze metodologice sau metafizice sau etc.
pot vedea cind discutia se duce la un alt nivel care tine de subiectivitate, convingeri religioase etc. pot remarca inconsecventele metodologice sau lucrurile pentru care nu are suficient temei, etc.
invers, nici omul de stiinta nu poate purta o dezbatere ca si cum stiinta epuizeaza orice dimensiune a adevarului, ca si cum nu exista alt adevar decit cel transpus in formule matematice sau intr-o lege a fizicii. si nu poate nici „face” teologie sau filozofie oricum, ca si cum acestea ar fi bunuri de consum larg, la indemina oricui.
poate ca undeva intre acestea s-ar putea gasi o linie echilibrata de discutie. desi, trebuie sa recunosc, sint din ce in ce mai pesimist.
Da, probabil ca asta este una dintre solutiile posibile. Imi aduc aminte (cu mare placere!) de discutia avuta prin email.
In teritoriul strict stiintific discutia devine, inevitabil, prea specializata. Deplasarea spre taramul epistemologic poate face lucrurile mai „digerabile”, dar mi-e teama ca aceasta „deplasare” sa nu fie, asemeni „deplasarii spre rosu”, un semn al indepartarii de originea problemei. Imi aduc aminte de ceea ce imi spunea recent un eminent fizician: de la un anumit punct, filosofia fizicii pare o sminteala, neoferind niciun fel de criteriu prin care sa se poata stabili care interpretare este corecta (contextul era legat de multiplele interpretari ale mecanicii cuantice).
Cred ca subiectul „ce fel de apologetica poate spune ceva in zilele noastre” ar fi o buna tema pentru un articol.
Sa nu uit: felicitari pentru traducerea „Consolarii filosofiei”! Ma bucur sincer pentru dumneavoastra!
multumesc pentru felicitari!
este adevarat ca aceasta deplasare poate merge prea departe, insa trebuie sa se recunoasca atunci cind discutiile nu se mai poarta in plan stric stiintific (si care se poarta de fapt), ci la alt nivel.
de exemplu, despre ce stiinta vorbim cind discutam sensul vietii?
filosofie+psihologie+teologie +(ar zice unii si)biologie
Da, ieri am primit şi eu Conslorarea, direct de la traducător şi cu autograf, felicitări.
eu ieri am cumparat-o! 😉
ce să faci? Am o relaţie privilegiată cu traducătorul 🙂
bun revenit, Otniel.
bine v-am regasit 🙂
Adrian:
Ramineti la domeniul la care ati fost chemat. Niciunul nu putem comunica eficient toate categoriile de cititori/ascultatori. Nu va faceti probleme. Totusi, raspunsul e mai usor decit pare. Asa cum se face fizica pe clasa VI, pe clasa XII, la facultate si la niivel de studii post-doctorat, asa s-ar putea si apologetica la fiecare nivel. Fara ironie, ramienti la domeniul ales.
In ce-l priveste pe Dej & co, desigur nu stiau ce-i apolgetica. Numai ca ii copiau pe rusi care aveau ceva experienta in netrebnicii si in plus oamenii de stiinta au avut cozile lor de topor (C. I Parhon, etc)… Iar de vicleni, comusitii erau vicleni ca si tatal lor. Tot respectul pt stiinta oamenilor de stiinta; putini dintre ei au stofa de martir. …
da, trebuie să mărturisec, acelea mi-au fost de folos şi mie, dar după ce se născuse credinţa,
de fapt, dacă mă gîndesc bine, niciodată n-am fost ispitit de ateism.
Am crezut din pîntece, cum spune Adrian
Mi-au plăcut în mod deosebit câteva idei, Adrian. Cea în care spuneai: „Putini realizeaza cu adevarat ce lupte se duc in interior, ce inseamna sa crezi si sa nu crezi in acelasi timp”. Chiar foarte puţini. Nemaivorbind cât de puţini care realizează ajung să şi mărturisească asta!
Apoi: „Azi vin unii care pretind ca faceau studiu biblic inca din pantecele mamei lor …” Ce să mai vorbim despre cei care fac asta şi în continuare, din pântece şi… pentru pântece!
De fapt… ce nu mi-a plăcut din cele scrise?
Şi totuşi, apologetica e necesară. Numai că acolo şi cum trebuie! Păcat că unii se folosesc de ea, nu doar ca să-i facă „praf şi pulbere pe atei” dar şi ca şi cum ar folosi forfecuţa pentu unghii ca să taie tablă!
Unde trebuie si cum trebuie (la care as mai adauga si „de catre cine”)? S-ar putea ca, dupa ce stabilim „unde” si „cum”, sa constatam ca, de fapt, ceea ce intelegem prin „apologetica” este cu totul altceva decat ceea ce credeam ca este apologetica.
Corect! Am omis acel „de către cine”, făcând doar aluzia cu forfecuţa… În general, sunt un tip prea BLAJin ca să… atac direct! 😉
astept parerea dumneavoastra legat de ce credeti despre „unde” si „cum” trebuie sa facem apologetica.
Adrian, iartă-mă că folosesc adresarea directă şi te rog şi aici să renunţi la apelativul de politeţe… e prea lung :D. Serios, apreciez, dar nu e nevoie… mă inhibă oarecum…
Am să încerc să răspund fără a face prea multă disertaţie… Dacă ţinem cont de sensul, aşa cum îl cunosc eu, din greacă, al cuvântului „apologia”, care e preluat în sensul de „a apăra”, dar literal „a desfiinţa (prin vorbire)” o acuzaţie adusă cuiva, folosirea apologeticii ar trebui să aibă loc oriunde este adusă o acuzaţie sau o încercare de invalidare, în cazul nostru, al credinţei, căci ne referim la apologetica creştină… Dar… mă întreb dacă, atunci când vorbim despre apologetică în context creştin, n-ar trebui cumva să ţinem cont de apariţia termenului în Biblie (Fapte 22:1, 1 Cor.9:3, Luca 12:11 etc – de remarcat faptul că traducerea Cornilescu foloseşte termenul „apărare”). Dacă ţinem cont de aceasta, atunci apologetica trebuie făcută în contextul în care ceea ce cred eu este „atacat” de cei ce nu cred acelaşi lucru! Aş vrea însă să remarc că în societatea de atunci avem de a face cu adversari care nu erau atei în marea lor majoritate. De aceea, nu exclud inutilitatea, de cele mai multe ori, a folosirii apologeticii în discuţii cu ateii care refuză cu încăpăţânare orice argumentaţie care nu se încadrează în limitele „logicii” lor. Mai mult, mă tem că, aşa cum spunea fratele Marius, de multe ori e mai necesară apologetica pentru întărirea credinţei, căci atacurile la adresa ei nu vin doar dinspre atei (of! de câte atacuri „din interior” am avut parte în viaţă!). Mă întreb, oare nu cumva ar trebui să ne întrebăm mai degrabă ce fel de apologetică facem, înainte de a ne întreba „unde şi cum”? Să nu ne trzim că facem şi noi apologetică precum personajul care descoperă că făcea gramatică şi nu ştia 😀
Voi reveni cu câteva precizări, dacă nu am fost suficient de limpede în ceea ce am vrut să spun, pe scurt, acum…
Multe binecuvântări!
foarte limpede si, indraznesc sa spun, chiar logic (desi se poate spune ca e o logica a noastra). Multumesc pentru completare.
My 2 bănuți:
Văd apologetica prin prisma valorii ei practice. Cui folosește în realitate o apărare care nu poate fi a lui Dumnezeu (ar suna a blasfemie) dar nici a creștinismului ca religie (ar suna grandomanios)?
Impresia mea e că face parte din procesul complex de convertire. Rațiunea mea pare să fie cea care rezistă cel mai puternic la atacurile îndoielilor provocate de…credință. Ea are nevoie de ceva mai mult decât intuiție și emoție ca să fie subordonată unui scop exterior ei. Are nevoie de consumarea ei până la saturație pentru a face loc apoi acelui altceva care vine numai din afară, pe muzica vântului ca un susur blând. Apologetica e munca sisifică de auto-convingere că ceea ce am crezut poate încăpea și în creierul nostru îmbâcsit.
Mintea noastră face și ea parte din firea de care spune cartea:
De asemenea, si firea asteapta cu o dorinta infocata descoperirea fiilor lui Dumnezeu
Apologetica in crestinism a aparut din necesitatea aparari credintei in fata defaimarii ( mai ales in perioada persecutiilor). Aici trebuie facuta o diferenta dintre apologetica si prozelitizm, apologetica devine din ce in ce mai mult o necesitate pe cat agresivitatea „Noiilor atei” creste.
Este normal daca tot incerci sa prezinti un intreg grup de oameni ca fiind retardati si sa prezint in continu tot felul de cazuri extreme ca definind grupul intreg, sa generezi mai devreme sau mai tarziu ceva ..o reactie.
In cele din urma, daca aceeasi atitudine pe care ateii din „iluminatul occident” o manifesta vizavi de crestinism, ar fi manifestata fata de evrei cu siguranta s-ar numi anti-semitism, sau fata de negri/tigani s-ar numi rasism.
Reactia crestina la critica, insulta, defaimare este aceasta „Apologetica” in Islam de exemplu se lasa cu bombe si sinucigasi.
uitativa si aici!!
https://www.youtube.com/channel/UCwYzBOLEOqSyZcHKpQ2t41A
Cineva mi-a trimis prin email (de la o adresă anonimă) acest șir de replici.
Nu mă mai regăsesc în aproape nimic din ceea ce este aici. Aproape că nu-mi vine să cred cât de mult timp am putut pierde în aceste discuții (inevitabil) sterile. Apologetica nu este nici defensivă, nici ofensivă. Apologetica este ceva care seamănă cu un meci de fotbal jucat după regulile handbalului de două echipe de circari. În acest „meci” importante sunt doar ovațiile sau huiduielile spectatorilor.
Frecventarea conferințelor de apologetică este ca mersul la frizer al unui chel. Dacă frizerul e un Figaro, clientul poate ieși din frizerie ceva mai voios, deși la fel de chel. Eu însumi am fost în această privință un Figaro ratat.
Regret sincer prea multele „words, words, words…”.
Chiar și ganz andere, Dumnezeu este – în ciuda „escapadelor” noastre retorice.
Dacă cel care mi-a trimis mesajul cu pricina citește acest text, îl rog să mă cruțe pe viitor.
La nerevedere!