Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Ce frumos au fost concepute , d.p.d.v. muzical , primele momente succesive ale creaţiei , cum le-aţi realizat voi într-o manieră , aşa , suprapusă ! Minunat !
Acolo, la creaţie, a fost adevăratul „big-bang” (în sens de zgomot/rezonanţă cosmică , suprapuneri sonore înfiorătoare ) , atunci cînd , pentru prima dată , s-au întîlnit şi au început să se ciocnească , să reacţioneze şi , mai apoi , să se împace lucrurile între ele , nu în evoluţionism , care are la bază nimicul , iar acela nu face nici măcar „poc” !
Îmi imaginez cum pămîntul a intrat în atmosferă , lovind-o şi retezînd-o , făcînd un „hîîîrşşşti” prelungit şi asurzitor , imposibil de suportat de către urechea omenească !
Ce spectacol frumos trebuie să fi fost în parada momentelor creaţiei !
Cred că erau nişte sunete magnifice , colosale , cu trosnete şi foşnituri de rang şi de nivel cosmic , cauzate de interacţiunile ce se creau între corpurile intrate pentru prima dată în contact ; cum se împingeau ele să străpungă Universul şi să-şi facă loc fiecare în existenţă.
Mi-ai deschis o perspectivă interesantă de gîndire.
Felicitări !
şi spuneai că este tăcere, Marinel!
Frate Marius,
Tăcerea e, poate, muzica perfectă, măcar din punctul de vedere că nu i se poate reproşa nimic… fals!
😉
Da, recunosc, sunt vinovat… m-am grăbit!
No problema, toţi greşim în multe feluri 🙂
nu-i problemă, uite că s-a adunat lumea să discute…. noaptea 🙂
Iertare, Gabriel, că răspund atât de târziu la comentariul tău! Da, ai făcut o legătură foarte corectă cu intenţiile piesei şi, mai mult, ca de obicei, şi o descriere foarte sugestivă (şi aş spune chiar cu apel la sunete insinuate prin cuvinte!) a clipelor Creaţiei, la începuturile ei.
Vreau să profit de acest răspuns să-ţi doresc, în mod specific, un an 2012 plin de muzica lui Dumnezeu, acea muzică pe care urechile exersate o pot auzi şi în căderea unui fulg pe un geam…
Fii binecuvântat!
Mulţumesc , asemenea !
incipitul piesei m-a transpus in miezul creatiei, in acea muzica aproape „ingereasca”.
partea instrumentala limpezeste intr-un fel acea creatie presimtita, o situeaza, o face exprimabila prin vocea heralzilor. e un tip de constructie muzicala pe care l-am mai intilnit in rockul progresiv italian: Le orme (Uomo di pezza), Premiata Forneria Marconi…textul piesei sustine excelent muzica. se simte talentul dar mai ales acea intuitie specifica doar celor cu muzica in singe.
aveti piese bune, ar merita strinse intr-un album si promovate pe piata romaneasca pentru oameni din generatia mea, adica tineri intelectuali crestini, de 30 de ani, cu lecturi serioase la activ(literatura, filosofie, teologie, hermeneutica), cu preferinte muzicale serioase (muzica clasica, muzica contemporana: rock, folk, jazz), cu cautari ce presupun mai mult decit o simpla integrare in sistemul „cucerniciei timpe”(N.Steindhardt) atit de evident in spatiul bisericilor evanghelice si al editurilor si studiourilor muzicale de profil, oameni care vor mai mult decit o simpla viata in cetatea de piatra.
(emanuel guralivu: poet, alpinist, maratonist)
măi, da tu când îți faci un blog unde să mai scribălești câte ceva? 🙂
Camix, iartă-mi confuzia… nu îmi dau seama cui te-ai adresat, lui Emanuel sau mie? Ca să ştim care să răspundem 😀
Dragă Marinel,
Lui Emanuel m-am adresat, noi ne știm din grupul de creație Cuvinte la schimb, lui mi-am permis să-i spun ”măi”. 🙂
Dar să știi că îi dau guzganului sarcină să plutească deasupra linkului tău din timp în timp că văd dacă nu ai schimbat linkuirea la gravatar înspre un link de blog. 🙂 Întrebarea adresată lui Emanuel e valabilă și pentru tine.
Mulţumesc pentru clarificare! 🙂 Ne ştim de la „Cuvinte la schimb”? Doamne, aşa de demult? Sunt ani buni de când n-am mai dat pe acolo! Sincer, nici nu mai ştiu de când…
Despre blog… cât se poate de deschis, mă tem să deschid un blog! Pur şi simplu mă tem. Ar fi ca şi cum mi s-ar naşte un copil la 70 de ani! Să-l aduci în lume neştiind dacă poţi să-l creşti, să-l educi, să-l faci folositor lui Dumnezeu şi societăţii… Nu ştiu… Nu mă tem de prea mult, dar de asta mă tem!
Şi, o precizare, nu mă supăram dacă acel „măi” îmi era adresat, câtă vreme n-a fost scris ca pentru un maidanez! 😀
P.S. Ca să mă dumiresc în privinţa „Cuvinte la schimb”, nu mă ajuţi cu un link, Camix, să-mi amintesc ce se întâmpla pe atunci? Altfel ajung şi eu la vorba aceea care spune că „e bună şi scleroza la ceva… afli mereu lucruri noi!” Mulţumesc! 🙂
Adică și tu erai pe acolo? Înseamnă că, fie te-ai ascuns destul de bine, fie te-ai ascuns tot destul de bine! Un link ar fi ăsta, la actualul blog colectiv, care te duce și către yahoogroup-ul vechi: http://cuvintelaschimb.wordpress.com/despre-cuvinte-la-schimb/
Am notat ”măi”-ul, nu era maidanistic, era estetic, bineînțeles; cu copiii nu mi se pare drept să te plângi tocmai tu care ai crescut și pe bune; eventual mă lași pe mine să mă plâng, că nu am crescut mai mult de 2 ani niciun copil, și aceia doar în școală! Deci sper că am câștigat! 🙂
Acum îmi amintesc, Camix! Deci… nu-i chiar scleroză încă! 🙂
Am trecut pe acolo… fugitiv… mă simţeam prea mic, dar citeam cu mare plăcere! Cu „ascunsul”… să-ţi spun ceva interesant şi amuzant: am la ora actuală o foarte bună prietenă cu care am ajuns să ne cunoaştem după o discuţie de aproape un an pe un site, pe tema muzicii creştine. Semnam cu noname. Se străduiau toţi să mă localizeze, unii mi-au atacat computerul :D, am „locuit” în toate colţurile ţării după supoziţiile interlocutorilor şi, în loc să mă localizeze ei pe mine am reuşit să aflu eu, pe alte căi, adresa exactă a acestei (viitoare la acea vreme) bune prietene şi i-am bătut împreună cu soţia la uşă! M-am prezentat: „Sunt noname, cel de pe site-ul…” Îţi imaginezi reacţia?
A fost ultima oară când am mai apărut pe un site fără să-mi divulg identitatea! 😀
Cât despre câştigat… „învingător la puncteeeee… Camix!” 😀
Îmi imaginez, prima dată a căscat ochii ca la Jurassic Park, apoi ți-a sărit în gât! 🙂
Partea întâia a presupunerii tale, Camix, e corectă! A doua, nu! 😀 Poate că în prima fază i-ar fi venit să sară LA GÂT, dar acum este pentru noi ca un al patrulea copil şi îi mulţumesc Domnului pentru prietenia noastră! A fost însă chiar foarte… funny!
Camix, anul acesta apare un al doilea volum de poezie la editura Charmides din Bistrita Nasaud. am discutat cu directorul editurii la tirgul de carte Gaudeamus din toamna. volumul se numeste „un boxer cu pumnii fragili”. a trecut prin multe manuscrisul asta. cealalta carte a mea aparuta la editura Vinea in 2008, „trupul meu dimineata” a avut parte de 2-3 cronici si asta a fost tot. restul e tacere. ar mai fi citeva remarci neoficiale venite de la poetii de generatie cum ca ar fi un volum inegal, un debut neconvigator. m-am grabit putin cu cartea aia.
un blog poate in preajma aparitiei cartii. cine stie?!
emanuel guralivu: poet, alpinist, maratonist.
Emanuel, mă simt efectiv copleşit de aceste aprecieri, cu atât mai mult cu cât, aşa cum lămuream în un alt comentariu, meritul cel mai mare al acestor piese aparţine fratelui meu. Simpla alăturare de nume grele ale muzicii este copleşitoare în sine. Apoi, faptul că mesajul interior al pieselor a fost decriptat de către tine şi alţii atât de bine este copleşitor! Nu cred că pentru un artist, fie el şi amator poate fi o bucurie mai mare decât aceea de a fi înţeles mesajul creaţiei (acesta este un amănunt: atât fratele meu cât şi eu suntem absolut nişte amatori, fără niciun fel de studii muzicale).
Cât priveşte „e un tip de constructie muzicala pe care l-am mai intilnit in rockul progresiv italian”… Da, este foarte adevărat că am trăit acea epocă ascultând multe trupe „grele” ale muzicii pop-rock. Îmi amintesc acum, că tot vorbeai de Le Orme (îmi plăceau mai ales pe vremea lui Pagliuca), că în vremurile acelea eu eram „îndrăgostit” în special de Lucio Battisti (Colinna dei ciliegi)…
Dar ascultam mult Free, Yes, America… apoi Jethro Tull, Uriah Heep, Cream, King Crimson, Pink Floyd, Crosby… Doamne ce muzică bună era pe vremea aceea! Evident că toate aceste audiţii au influenţat muzica noastră. Sincer, sper să nu supăr pe nimeni afirmând că ar trebui ca oamenii pasionaţi de muzică să includă în audiţiile „obligatorii”, educative din punct de vedere muzical, câteva dintre aceste nume, alături de clasicii… muzicii clasice. Cred că dacă acest lucru s-ar petrece ar avea de câştigat şi calitatea tehnico-artistică a celor din muzica evanghelică!
Strângere pieselor din acea vreme într-un album ar fi, probabil, doar un gest de „răzbunare” asupra trecutului în care n-am avut loc… Poate că ar fi câţiva care ar aprecia astăzi, aşa cum, la vremea respectivă au fost tot câţiva!
Mulţumesc mult pentru aprecieri! Am să le transmit şi fratelui meu, cel care le merită în primul rând!
Fii binecuvântat!
un album cu toate piesele ar fi, in primul rand, un act de cultura, nu doar o „razbunare” a trecutului. Si, nu in ultimul rand, un semnal de genul „asa da!” pentru spatiul muzical evanghelic.
Da, Adrian, ai dreptate dar… cred eu (şi poate că sunt cam pesimist) un act de cultură ar trebui să fie receptat pentru a fi util. Ori astăzi, privesc în jur şi, cu anumite excepţii, nu văd o „sete” faţă de acte de cultură decât tot la cei din generaţii mai vechi, oameni pentru care cultura chiar a însemnat şi înseamnă ceva. Şi ar mai fi un „mic” amănunt… Editarea unui album presupune eforturi materiale şi de alt gen, de care sunt mulţi (v-aţi mira cât de mulţi!) care ar trebui să beneficieze. Pe vremea când aveam posibilitatea accesului la un studio şi aveam şi posibilităţi materiale am încercat împreună cu fratele meu să sprijinim chiar în muzica evanghelică tineri promiţători. Demersul „a murit” repede, căci eram prea mici pentru asemenea intenţii mari şi am evitat să facem din asta o afacere, căci nu asta era misiunea unor „mecenaţi” cum am dorit noi să fim! Poate că fratele Marius, care este în posesia unui „exemplu” de muzică încurajată de noi, va posta în zilele următoare, spre exemplificare, aşa ceva. Eu cred cu tărie că muzica evanghelică are resurse (cunosc!), dar e nevoie de acest gen de… Mecena! Altfel… vom fi sufocaţi în continuare de „balast”…
oare chiar nu se gaseste un Mecena care sa sprijine un astfel de proiect?!
Ehe, Adrian, crede-mă, am trecut pe „cărarea” asta! Am vrut noi să fim şi n-am reuşit! Şi chiar sufeream pentru asta! Răspunsul corect ar fi… mă tem că nu! 😦 Sincer, în câte proiecte culturale serioase ai văzut în ultima vreme implicaţi material oameni care să nu urmărească un câştig? 😦
Am ajuns la o vârstă în care să pot să îmi refuz „visele imposibile”! Trist, dar…
curios cum se gasesc bani pentru tot felul de ciudatenii (ca sa folosesc un eufemism), dar nu si pentru asa ceva. Daca nu se gaseste un mecena, de ce nu apelati la prieteni/cunoscuti? Poate ca sunt naiv, dar daca punem fiecare cat are (unul 10, altul 100), cred ca se poate face acest lucru. E mare pacat sa se piarda aceasta muzica, sa nu fie adunate toate piesele pe un album. Nu e un vis imposibil.
Adrian, apreciez foarte mult intenţia ta şi a lui Emanuel. Va mulţumesc amândurora! Da, este adevărat, se gasesc resurse pentru tot felul de ciudăţenii în timp ce sunt atâtea locuri în care aceste resurse ar fi mult, mult mai folositoare (nu mă refer doar la proiectul acestui posibil CD). Din păcate…
Nu ştiu, am să încerc să discut cu fratele meu, să adunăm toate acele înregistrări (eu am vreo 8-9) şi poate, poate vom reuşi să ne gândim la un proiect de acest gen. Mă mai gândesc şi la ideea unui album, să zicem, al „refuzaţilor”, album pe care, în afara pieselor noastre să includem şi altele (vezi cazul prietenei cu piesa „Sala oglinzilor strâmbe”). Nu ştiu încă… voi încerca „să mişc” ceva. Roagă-te…
aş pune una dintre chitarele mele la bătaie ca să producem un album. Licitaţie
Wow! Asta chiar e o provocare! Absolut copleşit!
Marinel, ma bucura faptul ca nu mai sunt un alergator de cursa lunga singuratic, caci sa ascult piesele voastre e o binecuvintare, sa descopar muzica buna la nivelul muzicii bune din occident in spatiul nostru strimt si rece, in cetatea de piatra prelungita dupa caderea comunismului de comunismul dinauntru; ei, bine sa descopar asta e in sfirsit un semn de normalitate.
muzica si poezia sunt vehicule, sunt carari pe care urci spre virful unui munte doar pentru a trai linistea adanca in care se intilnesc inima ta cu inima Lui.
e insuportabil sa fii zilnic agasat numai de oameni care coboara „scari rulante” intr-o comoditate batjocoritoare a mintii, a inimii, a trupului in marile mall-uri uniformizante.
e insuportabil sa fii inghesuit in tine ca intre peretii unei biblioteci si sa nu poti vorbi despre muzica buna doar pentru ca nu mai intereseaza pe nimeni (in adolescenta mea trezeai doar animozitate cu aceste cautari, acum nu mai trezesti nimic), si cind mai gasesti pe cineva cu care sa povestesti despre Le Orme se intimpla pe un munte din tara sau la un maraton.
e insuportabil in spatiul evanghelic sa nu te exprima liber si conform cu tine insuti doar pentru ca exista un limbaj de lemn oficial, o muzica mincinoasa si lacrimogena, o poezie didactica, o atitudine obedienta pentru un sistem.
sa fim vii, in fond despre asta e vorba!
emanuel guralivu.
Emanuel, mulţumesc mult pentru cuvintele mai mult decât frumoase (se vede de la o poştă poetul!). Nu, n-ai fost niciodată un „alergator de cursa lunga singuratic”! Aşa am crezut şi eu, până am descoperit acel, vorba lui Topârceanu, „câţi ca voi” 🙂
Ştiu foarte bine ce înseamnă „sa nu poti vorbi despre muzica buna doar pentru ca nu mai intereseaza pe nimeni”. Ştiu foarte bine… Grav este că astăzi e şi mai greu să găseşti un interlocutor. Spune-i cuiva despre Jefferson Airplane astăzi şi vezi cum va crede că e vorba de vreo linie nouă aeriană! 😀
Dar eu nu mă dau bătut. Şi dacă tu eşti „Emanuel guralivu”, să mă vezi pe mine ce „agitat” sunt! 😀 Măcar aşa să dovedesc că, vorba ta, sunt (încă) viu!
Cât despre „atitudinea obedientă faţă de un sistem”, nu aici e problema. Credinţa e una! Ce facem unii dintre noi cu ea e alta! Unii au ajuns de la „om după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu la un „Dumnezeu după chipul şi asemănarea lor”! Aici e problema!
Fii binecuvântat!
Apropo, urmăresc azi, în reluare, pe TVR2, un concert Jon Lord (eu sunt încă dintre „păcătoşii” care mai au televizor şi încă n-a ajuns să mă controleze el pe mine fiindcă nu am timp 😉 ). M-am bucurat că m-a anunţat un prieten şi l-am putut urmări. Ce încântare!
cindva a existat „Deep Purple” intr-o formula de vis cu o muzica de vis iar Hammond Lord era geniul muzical. parca el spunea: „suntem la fel de seriosi ca orice bucata muzicala de beethoven”.
Marinel iata cel mai de curind poem al meu (scris intre 31 dec 11 – 2 ian 12):
„între malurile astea
un râu
cândva
pe aici – apă tânără între
malurile astea
îngrăşa oasele ca o veste bună
îi auzeam pe bătrâni – te aşteptam
cu rădăcinile la vedere – tu încă:
un sunet al zorilor pe
malurile înierbate – tu încă:
o muşcătură plutind cu fructul muşcat
apă tânără între
malurile astea – apă tânără
gângureau
amintirile lor uscate”
emanuel guralivu.
Ce surpriză plăcută! Ştii, Emanuel, cândva m-am refugiat şi eu în poezie… şi descopăr în poezia ta exact acelaşi mod de exprimare prin metafore suficient de cu simţ criptate ca să poată fi decriptate de cei ce simt, nu doar citesc, poezia! Am să o păstrez între acele lucruri „de inimă”, cum numesc eu toate emoţiile pe care le-am „cules” de-a lungul anilor. M-aş bucura să mai citesc poezii de-ale tale. Citeam mai sus despre două cărţi. Unde pot fi găsite? Şi dacă te hotărăşti pentru un blog, te rog nu uita să mă anunţi şi pe mine. Deşi acesta este singurul blog în care sunt implicat şi cum pentru unul propriu nu am… curaj, m-aş bucura să mai am parte de aşa ceva! Mulţumesc!
Da, Hammond Lord … ce vremuri!, cu Paice, Gillan, Blackmore, Glover… am învăţat mul din acele vremuri!
Emanuel, mă bucur pentru revenirea ta şi epntru comentariile tale consistente
sper că ai re-venit aici pentru că ai găsit altceva decît descrierea ta
„e insuportabil in spatiul evanghelic sa nu te exprima liber si conform cu tine insuti doar pentru ca exista un limbaj de lemn oficial, o muzica mincinoasa si lacrimogena, o poezie didactica, o atitudine obedienta pentru un sistem.”
da, e cu totul diferit. o cina bogata.
„acoperind
departe de toate astea
pe vremuri un adevăr
cu care mă puteam înţelege
acum doar kilometrii din glezne
îmi numără cuvintele
altădată supuse
un armistiţiu nu mai poate
înghesui totul într-o greşeală
caut epuizarea maratonistului
când timpul se opreşte la finish
kilometrii acoperind neantul
crescut în gleznele copilăriei”
iata inca un poem scris prin toamna anului trecut in seceta ce ma traversa, inca nu stiu daca s-a incheiat. in ce priveste volumul aparut la editura vinea din bucuresti in 2008 „Trupul meu dimineata” cred ca se gaseste prin anticariatele online. in librarii rareori l-am vazut. volumul care va aparea la editura Charmides anul asta sper sa aiba o vizibilitate mai buna atit in librarii cit si in planul receptarii critice.
emanuel guralivu.
Mulţumesc, Emanuel. Dacă intri pe gravatarul meu găseşti o adresă de e-mail. Şi dacă îmi trimiţi unul, aş putea avea şi eu adresa ta! În măsura timpului disponibil (tu eşti mai tânăr, ţi-a mai rămas mai mult la dispoziţie 😉 ) m-aş bucura să ţinem legătura!
am trimis mailul. l-ati primit?
Primit, Emanuel. Acum ti-am si raspuns… cam in viteza ca sa primesti inca in seara asta, asa ca te rog sa ierti absoluta „dezordine” a continutului!