Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Mi-a placut modul in care ati strecurat parola intr-un comentariu la alta postare 🙂
Multumesc pentru predica.
Mă bucur să am de-a face cu oameni deştepţi 🙂
şi cu capacitatea de atenţie restaurată. este unul dintre lucrurile pe care vrea Domnul să ni le restaureze prin har.
repet. capacitatea de atenţie.. nu fixismele 🙂
Pingback: Reflecţii ale unui evanghelic curios asupra cinstirii moaştelor Sfintei Parescheva « Frică şi cutremur
Cum ramane cu regula legata de varsta si lungimea predicii in minute? Sa inteleg ca bateti spre 70 de ani? 🙂
Sunt curios cati membri v-au urmat sfaturile legate de evanghelizarea personala si lantul de rugaciune. Fara condescendenta din partea mea.
să nu numeri introducerile, salutările, ilustraţiile şi parantezele 🙂
şi eu sînt curios
Dupa ce am ascultat predica de 3 ori, pot sa spun ca nu sunt de acord cu o singura chestiune: insistarea pe lantul de rugaciune. Este o forma buna atat timp cat in ea se afla continutul care trebuie… acel „ceva” al batranilor nostri care ti-L aduceau pe Dumnezeu in batatura cand se rugau. Dar pentru unii „slabi”, care din pacate s-au cam inmultit in bisericile noastre, pe alocuri devenind chiar majoritari, aceasta forma fara continut poate fi ucigatoare… ajungem sa ne rugam doar pentru ca ne-am inscris intr-un tabel, pentru ca am facut o promisiune, pentru ca ne-ar fi intrebat altii la ce ora ne-am inscris si nu se cadea sa mintim, sau dintr-un impuls dat de sentimentele de moment. Toate aceste motivatii isi au rezultatul intr-un efort propriu, iar la prima „cadere” (intrerupere) totul se sfarseste in descurajare si deznadejde. Totul doar pentru ca ne-am facut singuri robi unei promisiuni de care nu am putut sa ne tinem.
De asemenea nici imaginea cu plantonul din armata nu cred ca e foarte reusita, pentru ca imi sugereaza doua lucruri:
1. Ideea de datorie… nu cred ca Dumnezeu asteapta din partea noastra sa comunicam cu El din datorie, sau sa ne purtam unii pe altii in rugaciuni, din datorie…
2. Frica de pedeapsa… exact cum ati spus si dvs., daca nu faceai plantonul, te manca arestul… iarasi nu cred ca Dumnezeu vrea sa il iubim sau sa facem ceva pentru El sau imparatia Lui, de frica iadului. Cred ca relatia dintre Cap si madular se transeaza pe un alt nivel… un nivel mai familial… ceva de genul: tata-fiu.(?)
nu, Cristi, nu sîn pentru tehnologii de niciun fel,
nu cred că îi putem forţa mîna lui Dumnezeu prin a face ceva noi aici pe pămînt…
Ştiu sigur, dar cunoscînd biserica în care am predicat, cunoscînd istoria şi o anumită lenevire la aceste lucruri, am călcat pedala ca să îi scot pe fraţi din amorţeală, chiar cred că au nevoie de o goarnă de alarmă, trebuie să se ridice să facă planton, şi apoi….Dacă va voi Dumnezeu!
Prima noatră apropiere de Dumnezeu poate fi prima dată din frică, este mai bine decît nimic,
Frica de Domul şi de consecinţele neascultării este începutul înţelepciunii, dar nu şi sfîrşitul ei.
Sfîrşitul ei este dragostea, ascultăm apoi din dragoste pentru că dragostea desăvîrşită izgoneşte frica
Să începem totuşi cu frica, acolo unde ea lipseşte
Nu ii cunosc pe destinatarii primari ai predicii, dar teama mea era sa nu se creada ca lantul de rugaciune este o solutie. Schimbarea trebuie sa vina din interior, din ganduri, atitudini, motivatii… dar asa cum spuneti, trebuie sa gusti din Dumnezeu ca relatia sa treaca de la frica la dragoste.
Eu am incercat multe lucruri din frica, sau luat de valul anturajului, dar am falimentat de fiecare data. Nu am reusit sa fiu mai sfant prin efortul meu, ci am ajuns sa ma adancesc si mai mult in aceleasi pacate.
Am reusit sa fiu victorios doar atunci cand mi s-au deschis ochii cu adevarat (in urma unui studiu de 3 luni pe cartea Osea) si am gustat putin din acel greu-traductibil „hesed”. A fost ca un fel de a doua nastere din nou pentru mine… si pot sa spun de atunci in dreptul meu: Hristos in mine – nadejdea slavei.
Ma bucur ca nu credeti in sisteme, scheme sau retete de manipulat pe Dumnezeu, pentru ca toate acestea, pana la urma, sunt o forma idolatra de apropiere de Dumnezeu (cine nu isi face un dumnezeu ca sa nu traga foloase de la el?). Asa cum ati spus si in predica, cred ca e potrivita imaginea lui Beni Faragau (cred, nu sunt sigur): rugaciunea nu e o surubelnita cu care reglez in potentiometrul lui Dumnezeu, ci e o surubelnita cu care El regleaza in potentiometrul meu.
Ca si aplicatie la trecerea de la frica la dragoste, cred ca se pot folosi principiile postului placut lui Dumnezeu din Isaia 58.
nu, nicio tehnologie spirituală nu ajune pentru nimic, eu însumi descurajez o astfel de gîndire.
ce mă tem este că tu propui o altă „tehnologie” în loc de harul benevolent al lui Dumnezeu
„mi s-au deschis ochii după un studiu”.
Orice astfel de pastul 1 urmează neapărat pasul 2 este periculos în analiza vieţii spiritauale, mai ales cînd este autoanaliza,
inima omului este nespuis de înşelătoare şi deznădăjduit de rea
orice astfel de „sistem” care nu merge „automat” la orice om înseamnă că poate fi o propunere falsă.
în general nu sînt pe principiul gîndirii inginereşti de niciun fel, inclusiv a fratelui Beni, Rugăciunea nu este o şurubelniţă. full stop 🙂
nici măcar pe mine nu mă reglează automat, dacă o folosesc,
Orice continut este pus intr-o forma, sau ia o anumita forma (cel putin in lumea noastra nu stiu cum e in alte lumi). Eu discutam despre esenta iar forma am scris-o in paranteza, tocmai pentru a nu fi suspectat ca sunt impotriva oricarei forme. Din ceea ce cred eu, esenta e normativa, forma e subiectiva si tine de (adaptabila la) individ, comunitate locala, o anumita generatie, etc.
Cat despre imagini, modele, „gandiri ingineresti” si pilde, fiecare are limitarile ei (probabil de aceea Isus nu ne-a lasat o singura pilda despre Imparatia Cerurilor), dar sunt folositoare uneori pentru a izola specificul de general sau de a lamuri unele aspecte. Si acestea sunt tot niste forme de prezentare a esentei, dar esenta este cea care trebuie extrasa si luata ca normativa.
corect, de acord!