Astăzi am plecat spre Corbu, o localitate la limita de judeţ, o comună care va sărbători atestarea documentară de 480 de ani în August. Este separată de localitatea în care s-a născut tatăl meu de Brazda lui Novac. Sate de răzeşi împrejur.

I-am luat pe prietenii mei şi am plecat spre şcoala din sat. Mi-au dat lacrimile de la intrare. Un grup de copii ne-au primit în ceea ce profesoara lor de engleză, navetistă de la Slatina, l-a numit Clubul Româno-American. Staţi că profesoara de română face naveta de la Caracal, de la 89 de km, şi asta din 700 roni, salariul de debutant.

Au cîntat în româneşte, în engleză, au făcut o scenetă de un dulce absolut, cu decoruri improvizate, cu un joc serios, care te ferea de zîmbete sau chicoteli. Copiii au jucat excelent, au cîntat cu entuziasm şi s-au comportat cu un bun simţ surprinzător.

Directoarea, absolventă de Fizică Atomică, Măgurele, m-a dus prin sălile de clasă din şcoala construită în 1902. Jalnic! Azi chiar mi-a fost ciudă pe guvernanţi. Aici l-aşi invita puţin pe onor dom ministru, să vadă şcoala din Corbu şi modul în care se luptă aceşti oameni minunaţi să asigure educaţie pentru cei cîţiva zeci de copii, adunaţi din satele comunei.

Cel mai nou şi aranjat  obiect implicat în procesul de învăţămînt era Fordul, microbuzul pentru transportat elevii. În rest? Totul vechi, căzut. Primarul din Corbu a venit şi el la şcoală.

Cumsecade. Avea motive să se arate şi să fie mîndru de şcoală. Cu vreo 300 de milioane obţinute recent dăduse ordin de renovare şi acum începea să se vadă. Se cunoşteau urmele renovărilor în valuri, dar era mai mult decît nimic.

Obiectele didactice? Hărţi, cărţi, materiale? Aproape absente. Directoarea nou numită abia îşi găsise calea managerială şi se chinuia să împartă fondurile în aşa fel încît la 15 septembrie copiii să găsească o şcoală cît de cît decentă. Una dintre săli arăta absolut dezolant. Soba căzută, pereţii curşi, frig şi acum în miezul verii, cînd afară erau 35 de grade.

Cei 30 de copii prezenţi, după ce şi-au cîntat cîntecele, după ce şi-au jucat scenetele, au ascultat cu atenţie cîncele prietenilor mei din Cleveland, cîntece evanghelice în limba română şi în limba engleză.

După aceasta copii au făcut schimb de cărţi între ei. Una dintre fete a descoperit că este ziua unui copilaş de vreo 8 ani din Corbu. I-au cîntat urările şi în română şi în engleză şi i-au dat drept cadou bani adunaţi între tineri, vreo 15 roni. Copilul a dispărut şi toţi am crezut că s-a dus repede acasă pe unde l-ar fi aşteptat vreun tort.

A apărut vreo 30 de minute mai tîrziu. Cumpărase cu banii primiţi, fursecuri şi bomboane şi ne-a servit pe toţi.

Apoi… s-a jucat … Ţară, ţară … vrem ostaşi. Greu s-au abţinut şi adulţii de la joc.

Am trecut la masă, o masă supriză, organizată de Primărie şi de Şcoală: mici, brînză de casă, roşii.

Apoi.. din nou spre România Profundă…

Am vizitat oameni şi case vrednice de portrete separate. Ţaţa Rada, 95 de ani, Ţaţa Ioana, bolnavă, cu handicap, Ţaţa Elena, toate femei gospodine.

Este de mirare cum femei atît de în vîrstă şi neputincioase pot ţine o curte impecabilă şi bărbaţi în vîrtute sînt copleşiţi de buruieni.

Sînt multe de spus, aş putea scrie un text de sute de pagini cu peisaje şi portrete olteneşti, dar timpul îmi este duşman.

Ne-am oprit la doctorul Puenea, un om cu spirit de misionar, a renunţat la o specializare ca să rămînă în Corbu să îi ajute pe oamenii de aici.

Apoi la nea Marinică, un om cu o grădină perfectă, cu porumbar şi care ne-a spus… „nu ştiu, cu fraţii şi rudele te înţelegi, dar niciodată precum cu un prieten, unui prieten îi arunci toate poverile, te mărturiseşti cu totul, ai încredere în el… şi la bine şi la greu… eu am un prieten bun” şi s-a uitat la omul de lîngă el. Amîndoi oameni trecuţi de 55 de ani şi trecuţi prin şcoala prieteniei.