Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Bune, de retinut
SDM
Am cam fost bulversat de modul de abordare, “TEHNIC”, al lui Ron Edmondson :
“how much influence and investment does this person have in the organization?”
– Mantuitorul si-a “pierdut vremea” cu o neinsemnata femeie samariteanca, ascultandu-i “ineptiile”, fara sa se gandeasca la “rolul si implicarea ei in organizatie”. Fariseii erau cei cu “influenta si implicare” in organizatie …
– Considerarea Bisericii ca o “ORGANIZATIE”, si nu ca un “ORGANISM” (Trup) este fatala
– Actiunile slujitorului (spre deosebire de lider) sunt dictate de DEZINTERES, nu de INTERES
“This doesn’t necessarily include anonymous criticism”
– Pescuirea pestelui cu rubla in gura a fost provocata de critici care comentau pe la colturi, care nu l-au abordat direct pe Hristos. Si totusi – “ca sa nu-i facem sa pacatuiasca” – Domnul, nu numai ca le-a raspuns, dar chiar le-a dat satisfactie.
Problema raspunsului la critica devine … critica cand nu exista PLURALITATE in Biserica. Atunci cand aceasta sarcina este “adjudecata” cu “voinicie” de un singur om, acesta devine vulnerabil, dezorientat, apasat, iar criticii – din ce in ce mai … vigurosi. De aceea Dumnezeu a lasat conducerea in Biserica in mana prezbiterilor (cuvant care se mentioneaza numai la plural in NT). Atunci cand facem cum credem NOI ca e mai bine, apar problemele … Raspunsul COMUN (al prezbiterilor) la critici are incomparabil mai mare efect (si acceptare) ca raspunsul unuia singur, indiferent cine ar fi acesta.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
@george,
1.”Problema raspunsului la critica devine … critica cand nu exista PLURALITATE in Biserica. Atunci cand aceasta sarcina este “adjudecata” cu “voinicie” de un singur om, acesta devine vulnerabil, dezorientat, apasat, iar criticii – din ce in ce mai … vigurosi.”
INTREBARE:
A devenit Domnul Isus „mai vulnelabil in urma pescuirii pestelui cu rubla in gura ?
2. „De aceea Dumnezeu a lasat conducerea in Biserica in mana prezbiterilor (cuvant care se mentioneaza numai la plural in NT). Atunci cand facem cum credem NOI ca e mai bine, apar problemele … Raspunsul COMUN (al prezbiterilor) la critici are
incomparabil mai mare efect (si acceptare) ca raspunsul unuia singur, indiferent cine ar fi acesta.”
INTREBARE:
Chiar „a lasat Dumnezeu conducerea Bisericii pe mana prezbiterilor” pentru a nu aparea probleme ? (Efeseni 4:11-12, „in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”; sau I Petru 5:1-4, „Nu ca si cum ati stapani peste cei ce v-au cazut la imparteala, ci facandu-va pilda turmei!”)
Reformulati-va afirmatiile, va rog, altfel veti da apa la moara (si asa este destula) celor care privesc „cinstea” de a fi prezbiter „ca un lucru de apucat” ca sa fie deopotriva cu Cel care este Capul Bisericii, cu Hristos.!
Mea culpa, ACIDUZZUle! Ce-am intentionat, si ce-a iesit! Asa este, trebuie re-formulat: dragi cititori, inlocuiti cuvantul „prezbiter” din raspunsul meu de mai sus cu „calugar”. Pentru cei care nu stiu, „calugar” este un cuvant compus, din „calos”+”gheron”, insemnand „batran bun” (vezi Moise, Ap. Ioan, etc.).
Sistemul de conducere al lui Dumnezeu a fost (si este) geronto-cratic (conducerea batranilor), dar si aristo-cratic (conducerea celor mai buni). Am cam „deviat” de la subiect, tot incercand sa ghicesc modul in care Dumnezeu vede aceste lucruri. Parca-l aud pe Ron Edmondson acuzandu-ma de „deviationism biblic”. Asta e, nu prea vreau sa privesc problema din punctul de vedere al „stakeholder”-ului (vezi articolul acestuia).
@george,
„(conducerea celor mai buni)”…aristo-cratos !
Da, da, a celor mai buni pentru slujire. Purtatori de poveri, adica ! (Galateni 6:1-6).
Cat despre…”calos-gheron”, acestia nu au avut o semnificatie cel putin ecumenico-monahala nici pentru apostolul Ioan si cu atat mai putin pentru Moise.
Este o extindere fortata a termenului, imprumutat din religiile care n-au nimic comun la origine, nici macar tangential cu crestinismul. Cu atat mai mult cu Biserica lui Hristos. Intr-adevar,exista „batrani buni” foarte multi in Biserica lui Hristos, dar fara a fi calugari. Aceasat este doar o forma de ascetism, de separare „in facto” de lume. Si-atunci, cum mai poti sa porti poverile fratilor tai ? Tot „in facto”…
@ACIDUZZU,
Formula „calos+gheron” a fost pur etimologica. Cand am spus “De aceea Dumnezeu a lasat conducerea in Biserica in mana prezbiterilor”, m-am gandit la mana care mangaie, care vindeca, prin care e turnat Duhul Sfant, nu cea manuitoare de bata … sunt dezolat ca nu am reusit sa fiu suficient de explicit …
@george,
Oricum te-ai scuza, fii linistit din partea-mi ca te-am inteles foarte bine si cum te exprimi si intentia-ti, de asemeni.
Cea ce am vrut sa-ti subliniez, este ca trebuie sa te feresti de ambiguitati cel putin atunci cand este vorba de folosirea termenilor consacrati. Altfel vei fi acuzat de „eludarea meandrelor concretului” in folosul „sinergiei faptelor…”
Nu ti se pare cunoscut modelul tipologic al pedagogiei cu…limba de lemn ? Ca sa nu zic Iliescian !
Repet, eu te-am inteles, dar nu „dezvolta” prea mult…
@george,
Cat despre…calugarie in sanul Bisericii, adica viata monahala, nu prea avem exemple. Chiar deloc ! Avem insa o elocventa apologie in favoarea „cimentarii” familiilor crestine in slujire. Si apoi, altcum poti sa-ti ajuti aproapele cu toata familia inchinata Domnului. (vezi I Corinteni 7:1-8; I Corinteni 9:1-27; I Timotei 2:15; I Petru 3:1-7, care include atat slujirea de unul singur cat si slujirea in cuplu, sau ca familie. Si sa nu uitam ca apostolul Petru, era familist, spre deosebire de Pavel care in momentul in care a devenit apostol el era celibatar (probabil vaduv, nu stim! Ori, de atatea ori se vorbeste despre slujire „cu casa lui” sau „salutari din partea casei lui Stefana…” (I Corinteni 16:15 etc.)