Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Nu exagerez cu nimic când spun că mi-aţi încântat urechile cu aceste trei videoclipuri.
Începutul primului te introduce profund în scenariul unui film thriller, trece fin la tango un gen care mie îmi place, (mă gândeam în momentele astea că mediul evanghelic european nu prea abordează genul) iar mai apoi sfârşeşte în acelaş suspans al thrillerului sau cum zicem noi românii, te ţine cu sufletul la gură în aşteptarea deznodământului.
M-a încâtat şi al doilea videoclip dar vă mărturisesc că nu ştiu ce instrument e acela ce seamănă cu un acordeon.
Japonezul e genial, tehnica lui e fenomenală, interpretarea lui m-a făcut să înmărmuresc.
Se numeste BANDONEON si seamana mult cu armonica ruseasca, are un timbru specific, cum specifica este componenta orchestrei pentru care compozitorul a scris nenumarate lucrari. Este, fortind putin nota, formatia tipica de „taraf” argentinean. Daca intrati pe youtube gasiti o multime de clipuri cu acest instrument iar pe wikipedia o descriere amanuntita a obiectului.
Mulţumesc pentru lămurire…
acum am văzut că deja s-a răspuns.
Ştiam şi de forma scurtă bandeon şi forma bandondeon mai apare atestată.
nu, v-am anesteziat cu cele trei videoclipuri, Piazzola este pentru anestezie 🙂
Acel instrument este bandeon sau bandodeon, bandoneon (ei stie cum se pronunţează toate cele trei forme).
E printre cele mai tari postari referitoare la muzica din cate am gasit eu pe blog! Mai ales ultimele doua:) Sunt gelos pe dansii!
la care dintre postari te referi. pentru mine, de exemplu cea cu orchestra de contrabasi mi s-a parut cea mai inedita si reusita pentru ca
1 sa aduni atitia contrabasisti buni iti trebuie un oras cel putin de marimea Bucurestiului si banuiesc ca toti cei de pescena erau fosti elevi ai prof.ului sarbatorit
2. sa ai curajul sa transcri o lucrare atit de colorata doar pentru un singur instrument chiar multiplicat este dovada de mare maiestrie. noroc ca il cunosc de vre-o 25 de ani pe Daiske Sato (si el este absolvent tot de contrabas la conservatorul din bucuresti) si stiu „ce-i poate pielea”. A propos. el a fost dirijorul care ar fi trebuit sa dirijeze la filarmonica din Arad concertul care nu s-a mai tinut din cauza recolutiei. eram la directiune cind, intrerupind repetitia a venit la directorul de atunci al Filarmonicii si l-a consultat cu privire la modul in care ar fi trebuit sa se comporte. Directorul a considerat ca nu mai este cazul sa continue repetitiile. Dirijorul a cerut voie sa dea un telefon la ambasada japoneza. A ciripit pret de citeva minute apoi a plecat. La citeva ore ascultind Europa Libera am auzit urmatoarea relatare: corespondentul unui ziar nipon, aflat in Arad confirma izbucnirea revoltei si in orasul de pe Mures. Atunci am inteles continutul ciripiturilor de la telefon. Ne-am reintilnit de-a lungul anilor (el a devenit pentru citiva ani dirijorul permanent al filarmonicii din Brasov. Anul acesta exact in situatia de acum 20 de ani cu programul si solistii din ajunul revolutiei Daiske a facut un concert la arad. Evident ca a trecut deranjant de neobservat.
3. Trebuie gasita o extraordinar de puternica motivatie sa-i pui pe atiti contrabasisti sa studieze o partitura atit de dificila pentru a o reprezenta doar o data, mai ales ca totul s-a petrecut pe fondul unei austeritati financiare perfecte. Se pare ca profesorul lor a meritat tot efortul.
4. Iti trebuie o doza mare de imaginatie (vecina cu nebunia) pentru ca sa concepi ca un tango poate fi interesant ba chiar atractiv cintat la adunatura aceea de „dulapuri cu otgoane” cum s-a exprimat cineva din afara melomanilor cu staif.
Doar doua lucruri nu mi-au placut la primul clip: filmarea e destul de neclara, si sunetul. Interpretarea este exceptionala, si ma uimeste faptul peste 20 de contrabasisti se sincronizeaza asa de bine, dar numai ei stiu anii de studiu pe care-i au in spate. Printre primele lucruri care mi-au venit in minte a fost acela ca sigur nu sunt romani:). Daca sunt romani, atunci imi creste inima!
Ultimele doua clipuri m-au provocat mai tare pentru ca am chitara si vioara acasa, si am sa incerc urmatorul an „sa scot” din ele sunetele care le-am auzit.
sînt şi români între ei, majoritatea.
sunetele… PE CARE…
vă rog, trebuie dat un decret să nu piară PE CARE din limba română.
Scuzati greseala:D
excelentă explicaţie.
mulţumim!
multumim si pentru pagina de jurnal,de amintiri si de prezentarea dirijorului.
o întreagă armată de contrabasişti la primul video. Tensiunea creată te face să te simţi ca şi când ţi-ar străpunge pieptul cu suportul.
dacă ai fi fost acolo, pe viu,…
de ce eşti gelos? Oricine poate cînta aşa! 🙂
Timpul face diferenţele.
Dacă te apuci acum, în priimi ani ai veşniciei vei cînta chiar mai bine ca ei.
si iarasi revin cu ai nostrii care au fost premiati
Absolut superb! Mă întreb de unde s-au găsit atâţia contrabasişti la un loc?
din bucureşti şi din ţările din împrejurime
Aceeasi melodie, senzatii diferite; poate a treia e in dezavantaj, celelalte necesitau un efort de echipa – superba cooperarea tuturor ! – in timp ce chitaristul, un virtuos impecabil, ia totul asupra lui …
da, dar realizează alte culori, alte lumini, alte umbre.
o varianta pentru chitara clasica mai reusita (zic eu) decat a asiaticului pe chitara… dar sunt pareri si pareri.
si linkul pe care l am uitat!
Ah, Da, Morelli!
Corect!
Tu vezi ce chitară are? Că eu, nu! Ce chei, vezi cum sînt montate? Dar cutia de rezontanţă, cred că are eclisa de 10 cm sau 11.
E bun.
Impecabil, mai ales la minutele 1.50-2.00
foarte bine subliniată linia melodică faţă de armonie.
Bass-ul sună un pic „prăjit”.
Finalul ar fi putut fi altul. Păstrează ritmul, este alert, prinde spiritul, dar este nefinalizat.
nu pot sa mi dau seama ce chitara e, am umblat si pe siteul lui si am vazut cateva fotografii dar nu deslusesc. eclisa pare foarte lata, nu stiu daca e o iluzie pentru ca e filmul turtit sau chiar asa stau lucrurile. este posibil sa fie adanca chitara pentru ca suna destul de …. adanc! cheile nu pot sa mi dau seama, par a fi montate putin in unghi, si au rampele coardelor in unghi asemeni chitarelor lui schramm (o chestie mai moderna) cred ca e o chitara de pe la el de prin argentina si e creatie recenta.
nu, chiar cred că eclisa este neobişnuit de lată.
crezi că e un schramm?
nu cred ca e schramm are alt headstock si modelele lui sunt diferite.
si daca e vb de chitaristi sa nu l uitam pe Al di Meola cu o varianta jazzy!
oare care versiune nu se incadreaza in notiunea atit de discutata de „cantare noua” ?
acelaşi cîntec şi totuşi înnoit de fiecare interpretare.
da, corect, dar prea lung. te ia apa pînă se termina, devine obositor.
ca ritmica este mai bun.
nu-mi place chitara,
de cinta Al di Meola pe plasticuri?
al doilea percutionist face toti banii 🙂
minutul 6 spre 7.
si trecerile pe chitara electrică, cred că lucrează din pedale.
incearca la moment si ritmuri gitano si sound de rock, cam tot ce se poate.
asa e Al ii place sa improvizeze si cateodata il ia valul si nu se mai opreste!!! nici mie nu mi place chitara, la un moment dat in clip intra si ceva efecte midi … oribil X2, dar Al di Meola poate sa cante si la scandura ca tot se aude bine.
asa spun şi eu. În seara asta vad ca revine un singur lucru: simţul măsurii.