Am crescut în jungla „de asfalt şi beton”. La bloc! Dar am copilărit la ţară!

Amintirile dintre blocuri sînt de cenuşă, moloz şi triste.

Cele de la ţară sînt senine, prăfuite şi adînci.

„Fiind băiet păduri cutreieram….” . Exact. La fel! Am şi eu ceva în comun cu „marele poet naţional”. Mi-a plăcut să cutreier pădurea Potcoavei şi Haleşteul şi Valea Merilor şi Prăpastia de la Vaideal.

Am dormit în pădure şi am auzit mistreţii frecîndu-se de stupi, dar nu atunci mi-am încheiat copilăria.

Prima dată copilăria mi s-a frînt la cinci ani! Atunci cînd mi-a fost ucis tatăl. Dar tot a mai rămas un rest din ea. A rămas ca o cracă ruptă pe jumătate în care o parte din frunze s-au uscat şi cealaltă parte trăieşte din seva care mai curge prin vinele nefracturate.

Am crescut lîngă unchiul Florea! El m-a învăţat pe Dumnezeu! Nu despre Dumnezeu! El m-am învăţat PE Dumnezeu! (Revin dacă trebuie! Efeseni 4:20)

M-a ajutat să-mi fac o praştie. M-a învăţat să cioplesc o bîtă şi mi-a dezlegat cîinele. Pe „‘Lupu”. Cîine de păzit stupii. Arăta exact ca un lup. Sur, cu urechile ciulite. Cînd îl udam în Haleşteu puţea oribil, dar mi-era atît de drag. Cînd alergam, alerga, cînd mă aşezam, se aşeza. L-am dresat intuitiv, deştept cîine.

Am tras cu praştia în tot ce mişca, m-am sprijinit în bîtă şi am alergat cu cîinele. Singur! Rai! O frumuseţe!

Am săpat cu bîta sub temelia casei într-un loc pe care mi l-a arătat unchiul Florea şi am descoperit o baionetă, veche, rusească. A fost una dintre comorile copilăriei melel, alături de praştie, bîtă şi Lupu.

Nu ştiu despre „cel mai bun prieten al omului”… dar Lupu devenise cel mai bun prieten al meu.

Într-o dimineaţă am ieşit în pridvor şi l-am fluierat, ca de obicei.

N-a răspuns.

Am ieşit spre curte. Era întins, cu spume maronii la gură, cu limba atîrnînd între dinţi, aproape despicată, strivită între dinţi de durere. În stînga lui, o pîine încă umedă, cu pete verzui, la mică distanţă de gardul vecinului.

L-am bocit şi îngropat, cu înmormîntare, cu soră-mea! Nu mi s-a încheiat atunci copilăria.
După ce s-a stins Lupu, am aruncat bîta în Haleşteu şi am ascuns praştia….

A mai durat două săptămîni cînd am descoperit că am devenit „mare”. Cum? Simplu, am descoperit că am căpătat boala oamenilor mari: n-am mai putut uita! Nu l-am putut uita! Nu pe Lupu….

Am aflat vara trecută că a murit şi el, vecinu, în chinuri groaznice, vomitîndu-şi lăuntrul. A murit … ca un cîine.

Cînd am aflat că a murit, mi-am dat seama că aproape îl uitasem… nu pe Lupu.