Iată două specii pe cale de apariţie. Uneori existenţa unuia este legată de acţiunile celuilalt.
Vagabondus ecclesiasticus (de aici V.E.) are între 15-55 de ani. Este adultul tînăr din mediul urban, independent de maşina părinţilor, dacă este la limita de jos a vîrstei, şi destul de vioi încă pentru a se deplasa singur, dacă este spre capătul celălalt al evantaiului cronologic. V.E. merge în fiecare Duminică la o altă biserică, dar nu pentru a face misiune sau pentru a sluji, nu.
Mentalitatea lui este mentalitatea de mall. Cutreieră din loc în loc ca într-o autoservire spirituală, căutînd locul în care azi este invitat nu ştiu care cor, mîine vine nu ştiu care predicator. Este tot timpul în căutare de „hrană consistentă”, de „muzică bună”, dar mereu nemulţumit şi cîrcotaş. Pleacă dînd din dos de palmă a dezamăgire mai tot timpul. Este un mofturos şi repede se tranformă în criticul de serviciu pentru cei mai puţin vocali şi timizi. Nu-s prea mulţi pe placu-i pentru că, după atîta plimbare, a văzut de toate. Nu-l poţi suprinde, este tăbăcit. Ceva de amendat? Este primul, mai ales că are criterii de comparaţie… „ehehe, duminica trecută cînd am fost la… ”
V.E. nu dă socoteală nimănui. N-are loialităţi eclesiale, dar coagulează imediat la interesul de gaşcă, dacă este cazul. Şi-a uitat membralitatea probabil pe la biserica în care s-a născut, dar n-o mai vizitează decît la Înviere şi Naşterea Domnului. Atunci se adună cu rudeniile. Dacă prima duminică din lună îl prinde într-o biserică prin vecini, n-are nicio jenă să se facă părtaş la Cina Mîntuitorului, creînd situaţii jenante pentru localnici. Nu contează că nu face parte din acea biserică locală, el îşi bifează împărtăşania: făcut! Dacă este căsătorit, n-are nicio jenă să-şi lase nevasta şi copiii în urmă în biserica-bază, fracturînd în aceste fel unitatea familiei dintr-un egoism nesăbuit. Este un singuratic şi fuge tot timpul, este în continuă alergare, cu o nelinişte întipărită adînc pe chip.
N-are prieteni, dar are multe cunoştinţe. Este un vizitator înrăit, musafir consacrat. Abia aşteaptă invitaţia la masă de după slujbă. Dacă trăieşte în unul dintre oraşele în care există biserici protestante şi neoprotestante în mod îndestulător, îşi face un cerc de patru sau cinci biserici în care se vîntură mai mult. Nu contează cultul sau mărturisirea de credinţă, pentru că V.E. oricum nu are nici loialităţi dogmatice. Lui trebuie să-i „placă” programul. Dacă nu i-a „plăcut” programul, predica, grupul muzical va avea grijă să facă zgomotos cunoscută nemulţumirea.
Da, există mai multe categorii şi subspecii ale acestui tip. Există unii plecaţi pentru o vreme de acasă şi nu au ce face, muncitori la lucru în afara ţării, studenţi în căutarea unei biserici bune prin oraşele universitare etc. Cel mai grav? Există oameni alungaţi, siliţi să devină pribegi şi să vagabondeze o vreme chiar de cei responsabili cu păstorirea lor. Aceia cară cele mai trişte poveşti despre pastori abuzivi, despre indivizi care sînt puşi în slujire, dar nu au nicio chemare pentru păstorirea oamenilor.
Dar ei nu sînt pricină de îngrijorare pentru sănătatea bisericilor. Aceşti pribegi se adună repede spre o matcă şi se liniştesc pînă la urmă. Ei sînt într-o căutare autentică şi au şanse să găsească un loc de adăpost spiritual. Există încă şi „frămîntaţii” de serviciu. Ei nu vor să găsească. Nu există biserică atît de perfectă pentru ei. Continuă să caute, strîmbînd din nas şi devenind critici constanţi ai tuturor fenomenelor din biserici. Preţul? Îşi pierd copiii. De obicei din vagabonzi eclesiali ies golani. Golani şi-atît!
Dar, la capătul celălalt al spectrului, există o puşlama care îşi poartă nesimţirea la vedere. Este tînăr, volnicuţ, musteşte de hormoni, spilcuit, încărcat de gel, descheiat la doi nasturi la cămaşă şi în căutare de carne proaspătă prin vecini. Este un rechin cu instincte redudabile. Frumoastele îi cad în plasă după o singură îngheţată la Marco Polo (gelaterie din Oradea). A fost la biserică? A fost! Există rapoarte bune despre prezenţa lui la închinare? Există! Este inert şi cască în timpul liturghiei, dar toate instinctele i se ascut imediat ce se cîntă aminul. Natura îşi face lucrarea. Carnea este stăpînă.
Din aceeaşi categorie? Altă lichea. Misihoinarul! Nu-i misionar, este misihoinar. Nu-i trimis de nimeni, dar el merge. Dacă-i tînăr, cu chitara în spate, după fete sau pur şi simplu după afirmare. Dacă este mai trecut un pic, după bani şi după umplut portbagajul. Nu-i trimis de nimeni, nu dă socoteală la nimeni după ce ajunge în biserica-mamă, nu ia binecuvîntare de la nimeni la plecare. Îşi poartă aceleaşi lozinci şi aceleaşi schiţe prin toate amvoanele şi „împodobeşte” programul cu acelaşi tupeu. Are carismă, are vocarniţă, are şi limbariţă, are vocabular, ştie limbajul de lemn, dar sună ca un capac de oală dogit. Bătrînii îl descoperă imediat. Există o categorie specială de misihoinari, cei care se dau „pastori”, „presbiteri”, „lucrători”, neorînduiţi de nimeni, „ordinaţi” la apelul de seară, nu ordinaţi, ci „ordinari”, dar deja intrăm spre cealaltă categorie. Aici este o categorie specială a „făcătorilor de minuni” (aceştia merită o postare separată!). Curat murdară afacere şi stricătoare de biserici. Oameni de nimic care umblă ca musca fără cap prin zer şi care smintesc pe copiii Domnului, aceştia sînt cei mai periculoşi, lipsească-ne Domnul de ei!
Aceştia sînt o verigă foarte solidă între cele două categorii vagabondus ecclesiasticus şi pastor symposionisticus.
Va urma!
Next? Pastor symposionisticus
Marius Cruceru 
Prima reactie : bine le-ai spus-o !
A doua reactie : si eu am fost in categoriile respective, dar cu ajutorului Duhului Sfant prin studierea Scripturii am fost schimbat.
da, boanerghes, am trăit și eu o vreme drama uneia dintre categorii, am căutat un loc mai bun, era cît pe ce să se cronicizeze.
mebralitatea
Rezolvarea?
Pastor symposionisticus să ia atitudeine? Sau poate mai există membr(e)i (anesteziate de democclesiolgie) în Biserici care își dau seama de vagabondus ecclesiasticus sau de misihoinari?
nu poate, ai să vezi mîiine de ce.
Adica?umplut portbagajul?La fel fac si alti slujbasi.Unde este diferenta.Astept cu nerabare sa vad acesti prezbiteriasi …..si… …pusi pe liber.Cine are curajul?
depinde de oamenii maturi din biserici. Cred că sînt speranțe. Se ridică o generație care nu se mai lasă prostită chiar așa ușor. Slavă Domnului!
Cunosc un frate care era foarte talentat in arta predicarii, un om la locul lui, studios, talentat, isi vedea la modul foarte serios de cele evanghelice. Cunoscandu-l bine, pot afirma ca este un crestin cu viziune, cu caracter cizelat. A fost pus „accidental” sa predice de cateva ori, reactia la mesajul lui bine realizat, expus cu atitudine didactica(by the way predicatorii de baza ai bisericii nu aveau nici unul atat talent oratoric ca si acel credincios) a fost foarte pozitiva.
Dupa ce s-a observat ca are potential bun, pregatire, atitudine, nu a mai fost numit sa predice, adica nu a mai fost lasat sa isi puna in negot talantul. In schimb predicatorus nepoticus, predicatorus cumnaticus si predicatorul pretenus, oameni cu talent mediocru(red necks) sau submediocru au fost promovati cu multa ardoare 🙂 .
Fenomenul nu este izolat! Extrem de multe lucruri se rezolva in bisericile noastre prin nepotismus cronicus. Intrebarea mea este de ce? si de ce nu se iau masuri impotriva fenomenului nepotismus cronicus de care sufera foarte mult bisericile noastre.
Este biserica un fel de SRL al pastorilor care promoveaza acest fenomen extrem de negativ?
Sunt de acord cu a ramane in biserica in care te-ai format, exista niste conexiuni puternice care se pot realiza, daca desigur biserica peste noapte nu devine un SRL al leaderului spiritual apoi ca noi „angajati” sunt numiti cei din categoria nepotismus cronicus.
iată că avem deja un început de taxonomie 🙂
Sesizez in iz de polite neplatite in acest cometariu … Voi risca sa ghicesc ca ati identificat cateva rubedenii care se afirma intr-un fel sau altul intr-o biserica, in detrimentul „unora”, si acum ni se aprinde spiritul acela justitiar, care se manifesta intotdeauna cu privire la ce fac „altii”…
Ma intreb ce am putea face cu familiile mari din biserci – sa le dezbinam in toate punctele cardinale? Sa punem pastorii sa semneze declaratii de conflicte de interese in relatie cu enoriasii? Dar comitetul … el nu poarta nici o responsabilitate?
Ce masuri sugerezi ca s-ar putea lua? Sunt tare curios sa aud ceva concret in privinta asta.
By the way, ceva nepotism a fost pana si in echipa de ucenici a Mantuitorului, nu crezi?
daca e nepotism pe merit (adica prin daruire de sus), atunci nu e o problema..dar atunci cand e nepotism pe un teren considerat „tarlaua mea” imbinat cu afaceri necurate, atunci rusinica!
da, daca fiul meu vrea sa aleaga cariera pastorala, il voi persecuta sa mearga cit mai departe de mine, ca sa nu fie nepotism 🙂
Cred că avem nevoie de echilibru, buna cumpana in toate.
Exista cazuri de nepotism, dar cred că sînt rare.
rusine ptr astfel de cazuri!
rușine cui?
celor ce fac asa! nepostisme, crezand ca e tarlaua lor, nu via Domnului!
doar nu va simtiti cu musca pe caciula?!:)
Eu cred ca nu e cazul dvs!:)
Aha, deci astia sunt vagabondus ecclestiasticus, am detectat si eu cativa pe la noi, dar astia sunt in continuua miscare, nu stau mult intr-un loc. Crestini nomazi.
Haiduci, tata!:)) Rude cu tatarii!!:)) Ca aia mai erau nomazi!:))
🙂 😀 🙂
Frate Marius,
Cred ca de astfel de „specii” ne pare bine sa fim lipsiti, dar nu cred caci copiilor Domnului li se poate suci mintile, chiar daca se incearca asta. Este cine sa-i pazeasca de asta… Dar ma bucur ca sunt nasuri fine in bisericile noastre care-i miros pe acesti intrusi.
La mai mare si la mai finete…