Dintre toate cutrele, curvarul are cel mai mare tupeu.
Dacă-l prinzi şi tragi pătura de pe el, se repede la tine cum că „de ce ai îndrăznit să-l faci pe el de rîs? Cum de n-ai îngăduinţă?”. E oripilat de îndrăzneala ta de a-l confrunta.
Se scîrbeşte de tine, că ai intrat în viaţa lui. E gata să te dea în judecată că ai intrat peste el şi „i-ai violat intimitatea”.
Caută să transfere vinovăţia, încercînd să te facă să te simţi tu prost că te-ai nimerit unde nu trebuia la momentul nepotrivit. E revendicativ şi obraznic şi, dacă este destul de inteligent, îşi va crea un eşafodaj pe care să sacrifice orice idee a moralităţii sănătoase.
Cel care descoperă adevărul acela trebuie să se simtă penibil, ticălos şi nemernic.
Dacă îl aduci în faţa judecăţii bătrînilor, are impertinenţa să te învinovăţească de faptul că „ai stricat pacea şi armonia”, creînd criza.
Criza curvarului nu începe cu momentul în care şi-a lăsat mintea însămîntată de păcat, nici nu începe cu momentul în care pofta zămisleşte, nici cu acela în care are loc înfăptuirea, ci cu momentul în care este el descoperit. Acest moment este începutul tragediei lui personale. Nu îi pasă de Cuvîntul lui Dumnezeu, ci numai de „gura tîrgului”.
Acolo se aşează tot zăduful lui: „Ce fericiţi am fi fost cu toţii dacă ai fi tăcut din gură şi te-ai fi prefăcut că n-ai văzut nimic! Na, acum e bine, ca ai două familii nefericite în faţă?”
Orice specie de curvar, indiferent de gen, are un tupeu monstruos, crescut la umbră, din greu în anii de ascundere în duplicitate. În momentul descoperirii îşi va căuta legitimitatea şi îşi va apăra identitatea, încercînd să îţi chestioneze ţie legitimitatea şi să creeze în jur o criză de identitate. „Cine te crezi? Ce treabă ai tu cu mine?”
Curvia şi Mîndria sînt surori bune. Mîndria flirtează cu Păcatul, Curvia curveşte cu Tupeul. Trebuie trasă la o parte pătura cu îndrăzneală şi stricat repede cortul Vicleniei.
Mîndria de Păcat nu mai poate fi despărţită. Sînt de prea mult timp împreună şi au copii deja. Este absolut înnebunită de complimentele pe care acesta i le face. S-a scrîntit de-a binelea. Dar pentru Curvie şi Tupeu mai este o şansă. Trebuie să petreacă cît mai puţin timp împreună, că altfel, dacă nu îi despărţim, să vedeţi ce odrasle o să facă!
Marius Cruceru 
Corect spus…
Ce este corect?
Este divortat de doua ori.Acum cere sa il primesc ca si membru cu dreptruri depline.Mai mult vrea slujire .Raspunsul meu a fost nu se poate…….iar Dansul a spus …o sa am eu grija de tine…astept sa vad.Oooooooo era sa uit,a cerut argumente Biblice de e este dat afara din adunare.
Pacatul -însala -înfasoara si împietreste.
Ah, numai atît? 🙂
Nu. A cerut sa fie cununat a treia oară. Zice el in domnul. Care domn?
wau !
asta e dura rau de tot „Cel care descoperă adevărul acela trebuie să se simtă penibil, ticălos şi nemernic.”
Nu, asta e spusa din perspectiva celui care curveste.
Nu-i aşa?
Curat murdar, nene Mariuse! 🙂
ok, si daca tragi patura de pe el ce se rezolva?se pocaieste, ii pare rau?ma indoiesc
primul pas spre vindecare e ca omul sa-si recunoasca singur pacatele, sa le constientizeze si sa-i para rau de ele. Degeaba vine altul si-l „judeca”, ca isi va gasi scuze.
O gluma: „La inceput nu era nimic. Atunci Dumnezeu a zis: „Sa fie lumina!” Si tot nimic nu a fost… dar cel putin se putea vedea ca nu este nimic…”
Proasta gluma
Ai dreptate… doream sa scot in evidenta necesitatea scoaterii la lumina a faptelor…
Nota zece pentru reactie, Pomisor! E-n firea omului sa reactioneze la critica asa cum reactioneaza un catel cind il lovesti cu un bat: miriie… dar tu ai dat elegant din coada.
(A small detail but it says volumes about your character… especially knowing that the joke was indeed funny).
Mersi Alex Pop desi nu merit… Eu nu mi-am dorit nici macar o secunda ca prin aceasta „gluma” pe care am citit-o si eu undeva (de aceea era in ghilimele) sa raneasca increderea sau sentimentele cuiva asa ca daca am reusit asta imi cer scuze. Ideea pe care doream sa o subliniez era ca primul lucru necesar este aparitia luminii, ea face ca omul sa realizeze cum este si sa actioneze in consecinta.
Mi s-a parut…… a lua in desert Cuvantul.
Poate nu am gustat eu gluma!
Nici eu nu am vrut sa supar pe nimeni si imi cer iertare daca am facut-o totusi.
Nici-o problema. Multumesc pentru atentionare. Poate era necesara.
datoria noastra este sa spunem adevarul indiferent daca se supara ,nu putem lasa curvia sa infloreasca si sa ajunga la rang de virtute
Ma mir putin ca ati deschis asa un subiect,pentru ca se prefera sa se ascunda gunoiul sub pres decat sa se spuna lucrurilor pe nume…
Ce ma amuza la tipul acesta de oameni, sunt replicile pe care le arunca ; cum indraznesti sa te iei de mine, mai bine cerceteaza-te…
chestia asta cu cercetatul si datul socotelii ii caracterizeaza dar nu cand e vorba de ei…
„Trebuie trasă la o parte pătura cu îndrăzneală şi stricat repede cortul Vicleniei.” Daca indraznesti sa faci ceva, ti se da cu versete peste cap… iubirea crestina, iertarea… sa nu judeci…
Denisia, bine ai venit!
Asta nu e nimic. Dar cand si predica, e de-a dreptul revoltator. Si nici macar dupa ce este prins nu se lasa de predicat. Bine, nu in aceeasi biserica. In alta.
Si daca predica in aceeasi biserica? Si de ce nu ar predica, cine stabileste daca poate predica si unde?
Ei, R. TRebuie să spun ceva. Această postare a fost scrisă în perioada în care discutam despre deconspirare, despre Securitate.
De fapt în toată postarea n-am avut în minte pe vreun curvar care curveşte cu femei…. curios, nu? Ci pe „curvarul” care a trădat Mireasa lui Cristos, pe fraţi.
Cam asta ar foi cheia de interpretare pentru această postare.
Pai si cine credeti ca ar trebui sa traga patura?
Asta-i întrebarea!
Care-i răspunsul?
S-a sugerat Matei 18, de mai multe ori. Nu sunt de acord.
E cazul cand vorbim despre un credincios oarecare, e cazul unui presbiter, altul e cazul unui pastor. Diferentele au de-a face si cu Biserica locala unde este acel cineva – cui da socoteala? Cui da socoteala un pastor? Bisericii. Poate si unei comisii de pastori mai batrani? Dar un presbiter/diacon – Bisericii, nu?
Intreb: nu stiu exact cum stau lucrurile aici.
Principiul din matei 18 e valabil si la diacon si prezbiter/pastor. Singura diferenta este ca prezbiterul trebuie mustrat mult mai dur, ca toti sa ia exemplu…nu?
Dar, cand vine vorba de curvie…well, chiar daca principiul se aplica, si poate fi iertare si restaurare si o pocainta crunta, functia se pierde.
ce functie se pierde? cine sunt functionarii???
Da, ai dreptate, nu e functie de prezbiter…este…slujba de prezbiter? Putem rupe firul in patrusprezecespe, dar sunt ferm convins ca ai inteles la ce ma refeream. Vina mea ca nu am fost acribic.
Deci, se pierde slujba de pastor/prezbiter? Chemarea de pastor/prezbiter? Sau „…” de pastor/prezbiter?
Si daca tot vrei: pastorii/prezbiterii pot fi functionari pentru ca sunt angajati de Dumnezeu la o slujba din care ii poate retrage oricand. Nu raman someri, ca doar toti cei mantuiti sunt lucratori, doar ca nu va fi in „functia” de pastor/prezbiter. Dumnezeu ii cheama, ei accepta, fac ce fac, unii se retrag la o anumita varsta, dar se folosesc de darurile spirituale pentru a lucra in biserica SAU fac o chestie foarte, foarte grava, si din respect pentru angajator/chemator, se retrag.
Cazul celor din conducerea bisericii este diferit, Ascultarea.
Nici eu nus înt pentru Matei 18 invocat doar pentru a pune batista pe ţambal.
Cu toate acestea lucrătorii trebuie să se învrednicească de o îndoită cinste şi trebuie să fie acuzat cu martori.
Ati putea detalia? Care este rolul Bisericii locale in toate acestea? Ce se intampla daca e vorba de un presbiter sau pastor din alta Biserica locala? Ce se intampla daca e vorba de un presbiter din Biserica locala? Am auzit mai multe variante.
Ah, ah, ah, durere mare, procedurile sînt complicate. PRoblema este atunci cînd „fraţii de la Comunitate” încep să îl apere pe curvar sau delapidator. Atunci este greu de stră-mutat de acolo.
Avem cazuri! Dovezile pe masă, mărturii, tinere mărturisind în lacrimi iar obraznicul spunea „mărturia mea împotriva mărturiei voastre… tot pe mine mă vor crede, veţi ajunge de rîs”. Şi aşa s-a întîmplat!
Obraznicul a scăpat cu obrazul curat! Fetele au fost ţinta ironiilor celorlaţi.
Eu mă întreb ce fac taţii acestor fete!
Ce ar putea sa faca? Sufera, ce sa faca?
Vorbim de politica si de ce vedem acolo. Toti colegii mei de la locul de munca sunt scarbiti de ce e in tara. Dar, cat de mult s-a coborat ideea de pastor daca se fac astfel de lucruri? Am observat ca faceti eforturi destul de mari sa tineti sau sa ridicati insemnatatea lucrarii de pastor, dar altii nu par sa traga in aceeasi parte.
Oricum, discutam deja despre structuri suprabisericesti si despre autoritate dincolo de biserica locala. Cine are autoritate aici? Fiindca daca are o comunitate, de ce nu ar avea si alta? Doar fiindca asa e protocolul? Atunci, cel putin nu e logic. Nu intotdeauna. Si, daca o comunitate prefera un astfel de verdict, ne inghitim toti scuipatul si ne incepem mersul cu capul plecat? Sau facem ce? Postam pe internet adevarul? Scriem la ziar? Dam in judecata? Angajam lunetisti?
Oricum, astfel de chestiuni sunt dintre cele mai urate care se pot intampla. In mintea mea sunt dincolo de limita realului, par o poveste, desi nu sunt strain de asa ceva.
Ideea cu lunetiştii … cine ţi-a dat-o? 🙂 Hmmm. eu am avut în armată mitraliera de companie cu bandă şi pe trepied. este muilt mai eficientă 🙂
Datoria noastra de crestinii este sa spunem pacatului pacat. Daca el se supara este bine, inseamna ca acolo mai este ceva, problema este cand nu reactioneaza in nici un fel.
1Corinteni 5: 9-11
In momentul cand mai multi oameni iti spun ca ai o problema, ba mai mult te si prind asupra faptului, si tu incerci sa iti gasesti argumente care sa iti justifice purtarea ta, si citezi texte cu barna si cu paiul, atunci intr-adevar esti pe o cale gresita.
Unde este zdrobirea? Unde este smerenia? Unde este sensibilitatea fata de pacat ?
Poate ca astfel de oameni ar trebui dati pe mana Satanei, cum zice Pavel, fara alte explicatii .
Oricum in cazul tuturor trebuie sa se aplice Matei 18.
De ce Matei 18?
Daca fac asemenea fapte cu siguranta ca, sunt in mana Satanei.
Sensibilitate fata de pacat? ….. La un asemenea om nu poti gasi sensibilitate la pacat; el traieste in pacat. Omul nascut din nou, care slugeste lui Dumnezeu, nu pacatuieste cu voia, si chiar de se intampla sa cada in pacat incearca sa se pocaiasca, sa-si corecteze viata nici pe departe sa-si caute argumente sa-si justifice fapta.
Un om mantuit nu pacatuieste niciodata cu voia? Sigur?
Nu e oare un standard prea inalt? Nu e oare o iluzie?
Nu cand ai o rasplata asa mare; viata vesnica; nu categoric ,nu!!!!
Eu m-as gandi de doua ori inainte sa spun asa ceva, pentru ca se prea poate sa punem o povara prea mare si…inexistenta…
Ar fi o intrebare, destul de incomoda, si retorica: Dumneavoastra nu ati pacatuit cu voia NICIODATA din clipa mantuirii?
ce e judecata batranilor?
Ba da, as minti daca as zice ca nu, dar imediat ce mi-am dat seama m-am cait si am incercat sa fiu mai atenta
Dar nu a fost niciodata premeditat, s-a intamplat pur si simplu din neveghere…. 🙂
Cand se intampla sa pacatuiesti si-ti ceri iertare ( aici ma gandesc ca intra: o „mincunica”, un gand rau, un adevar nespus … ) atunci nu este un pacat voit.
Dar cand furi ceva si te uiti in stanga sau in dreapta sa vezi daca nu te vede cineva; cand curvesti crezand ca nu te vede nimeni; barfesti pe aproapele tau … atunci pacatuiesti cu buna stiinta, deci cu voia.
P.S. In toate aceste cazuri poate omul nu te vede dar te vede Dumnezeu si este mai rau.
Eu asa gandesc !!!
Deci, concluzia este: omul mantuit poate pacatui cu voia si dupa mantuire, nu-i asa?
Cu voia … depinde cum o iei; ai vointa sa faci binele si brusc faci rau. Asta se numeste vointa?
E un pic mai complcat …
Nu, ma refeream la varianta simpla: stii ca un lucru e rau/pacat si totusi il faci, in deplina cunostinta de cauza.
Nu cred ca am pacatuit asa …. nu am zis: mint desi stiu ca este pacat … ci pur si simplu m-am trezit ca am mintit. Am recunoscut ca am mintit si mi-am cerut iertare
sa nu uitam ca pacat nu e doar minciuna…si mandria e pacat…
dar intrebarea ramane pentru oricine doreste sa raspunda: se poate pacatui cu voia dupa mantuire?
Noi santem intr-un atelier a lui Dumnezeu si zilnic ne slefuieste, noi nu santem perfecti si este cu neputinta sa nu pacatuim, dar cu voia parca e prea mult spus. Cu gandul putem pacatui, gandind rau de sora, dar nu vreau … se intampla pur si simplu…. Nu porneste din inima. Vointa este cand ma hotarasc sa fac rau si nimic nu ma poate opri.
Nu…vointa e cand vreau sa fac un rau/pacat si nu ingadui sa fiu oprit de nimic. Daca Dumnezeu vrea sa nu ma lase sa pacatuiesc, o poate face, chiar cu pretul vietii mele…dar e rabdator de multe ori…
Din prinosul inimii vorbeste gura…raul vine din inima…din natura pacatoasa, din insasi fiinta omului…
Noi asociem inima cu sentimentul, iar mintea/gandul cu ratiunea. Prin inima cred ca se are in vedere fiinta umana ca un tot. PE Dumnezeu Il simti si Il gandesti, la fel cum Dumnezeu te simte si te gandeste pe tine ca fiinta sau copil al Sau.
Bine dar cum ramane cu omul din ‘nauntru ?
Inima este deznadajduit de rea si cine se increde in ea greseste. Din inima ies toate rautatile dar cand in ea locuieste Duhul Sfant ea nu mai produce rautati.
Duhul Sfant este cel ce pune bariere nebuniei nostre.
Firea ramane fire: apostolul Pavel spune ca firea este rastignita si nu trebuie intaratata sau ispitita pentru a nu ajunge in pacat. Totusi, Duhul Sfant nu elimina aceasta si nu „instaleaza” o fire noua. Asta ar insemna sa nu pacatuim deloc. Asadar, in rugaciuni nu spunem ca suntem fara pacat ci ne cerem iertare. Cand spunem ca trebuie sa ne pocaim, inseamna ca ne pocaim de pacate pe care le-am facut.
In plus, daca Duhul Sfant pune granita nebuniei noastre, nu inseamna ca nu mai pacatuim. Toate avertismentele apostolului Pavel si ale celorlalti apostoli sunt pentru oamenii mantuiti care au pacatuit. Chiar si un om locuit de Duhul Sfant poate sa inlocuiasca Evanghelia adevarata cu una falsa, vezi exemplul Galatenilor.
Omul din launtru poate totul in Cristos care il intareste si care va duce la bun sfarsit lucrarea de mantuire inceputa in el. Dependenta noastra de Cristos nu este pentru ca nu pacatuim ci pentru ca pacatuim.
Asadar, omul mantuit pacatuieste, dar Cristos lucreaza in el, zilnic, constant, ca mediator, il pune intre cei mantuiti in biserica, il trimite printre lupi, cu garantia ca va fi cu noi in vecii vecilor, il sfinteste, il mustra, il iarta…il creste. Cristos nu Isi termina lucrarea de pe pamant cu omul decat dupa ce omul ajunge in mormant…
Da dar de la a pacatui si a pacatui cu voia este cale…
Exact: totusi, in ambele cazuri pacatul e pacat. Pedeapsa pentru pacatul facut fara voie nu e mai mica decat pedeapsa pentru pacatul facut cu voia. Moartea este plata amandorura.
1.pacatul e pacat, iar impresia ca suntem mai putini pacatosi daca alunecam in pacat, cred, ca e o iluzie nascuta de fire.
2.singura cale de eliberare de pacat, fie el cu voia sau fara voia credinciosului este credinta ca doar Cristos poate ierta…asta duce la pocainta…
Era vorba de pacatul care nu se iarta 🙂
Pacatul cu voia e acela pe care il stii pacat si nu te pocaiesti de el…Cum sa te ierte Domnul daca nu iti pare rau, nu?
Eu as ramane la definitia ca pacatul cu voia este cel facut in deplina cunostinta de cauza. Pacatele pe care nu le stim, si de care nu ne pocaim nu pot fi numite pacate cu voia, nu?
Bun, deci exista pacat cu voia in viata celui mantuit!
Si daca exista pacat voit:
1.omul este sau nu este mantuit?
2.poate fi iertat de Dumnezeu?
3.isi poate pierde mantuirea? (of, intrebarea asta agasanta si nascatoare de dezbateri fara sfarsit: cool!)
1. nu este mantuit;
2. poate fi iertat, dar sa nu fi pacatuit impotriva Duhuli Sfant;
3. 🙂 🙂
Deci, in cazul pacatului savarsit in mod voit omul nu este mantuit: care versete biblice sustin o astfel de ipoteza?
Of!
In evrei 6
Isi zic mantuiti dar nu sant
Asa zic si eu. Dar acesta nu este un verset care sa va justifice interpretarea despre faptul ca omul mantuit nu poate pacatui voit. Cei din Evrei 6 nu au fost mantuiti niciodata.
Poate dar nu o face, si daca o face nu e mantuit, numai isi zice mantuit. Are logica?
Deci pot face toate demersurile pamantesti ca sa fiu mantuit dar inima mea nu este predata, atunci pot pacatui voit, dar cand inima mea este predata nu poti sa pacatuiesti voit, ci doar din neveghere
Este o logica valabila, dar nu cred ca se aplica Bibliei. De aceea am cerut versete biblice.
Curvarul din Corint nu cred ca s-a trezit in pacat, cum de altfel nici corintenii cu problemele lor nu cred ca erau alunecari. Unul din argumentele mele este legat de morala prezentata de apostol in comparatia cu morala in care erau ei. Al doilea argument este cel legat de timp, si anume, actiunile lor puteau fi judecate, le puteau gandi si le puteau compara cu invataturile apostolului. Deci, cred ca stiau ca unele dintre pacatele lor sunt…pacate si totusi le faceau. De ce? Firea. Nu toti crestinii sunt la fel de maturi in credinta. Unii sunt crestini carnali, altii sunt copii in credinta si altii sunt maturi si intelepti. Firea la unii este mai puternica, iar la altii este mai slaba. De aceea, cred ca exista pacate facuta cu buna stiinta de cei mantuiti.
Aici intervine si problema din Matei 18. Cand Domnul Isus vorbeste despre cel care a gresit il numeste „fratele tau”. Asta inseamna ca cel care a fost jignit se duce si vorbeste cu jignitorul. Acesta din urma nu recunoaste ca a gresit. Crezi ca nu isi da seama ca a pacatuit? S-a trezit in pacat? Apoi Domnul spune sa mergi cu doi sau trei martori. Crezi ca nici acum nu si-a dat seama ca a pacatuit? Abia apoi sa fie dat pe mana bisericii. Nici acum nu crezi ca stie ca a pacatuit?
Lucrul interesant este ca fiecare etapa este o oportunitate data de Dumnezeu ca cel care a gresit sa isi recunoasa fapta si sa fie iertat si readus in partasie.
Daca ne luam dupa ideea ca omul mantuit nu pacatuieste voit: jignitorul a pacatuit, zic eu voit, si a ramas intepenit in pacatul sau, si-a pierdut mantuirea sau nu a fost mantuit deloc. In care partasie sa fie reintrodus? De ce e numit frate? Si de ce se spune ca sa fie tratat CA un necredincios…ceea ce nu inseamna ca este intr-adevar nemantuit.
Asa este fratele meu, ai dreptate. Dumnezeu sa te binecuvinteze!!!
oh…nooooo 🙂
ma refer la tipologie, adica prima oara e intre mine si el , apoi mai iau doi sau trei (oameni de incredere nu de oricare gasesc), apoi urmeaza disciplinarea.
cu alte cuvinte nu trag patura direct, ci poate ca el se pocaieste, atunci ai castigat pe fratele tau
daca continua cu tupeul, atunci urmezi ceilalti pasi si cu tragerea paturii, sa fie ca vamesul si paganul
Cu un curvar:
– nu e intre tine si el, nu are cum;
– sunt deja implicati doi, trei oameni, poate chiar mai multi (de incredere sau nu);
– patura este deja trasa, patul spurcat;
– omul nu se pocaieste daca cineva nu trage patura direct
Eu intrebam de ce Matei 18 in acest caz?
şi ce te faci dacă este afectată familia, copiii, ce vor zice copiii adolescenţi cînd încercaţi să trataţi păcatul politic-os?
Pacatul facut cu voia are alte consecinte, pentru ca rastignim cu voia din nou pe Domnul; ca si credincios nu mai fac pacat cu voia, este grav daca mintea mea nu s-a schimbat si eu hotarasc sa mai pacatuiesc.
Cat este de biblic, ca pacatul cu voia este la fel ca si cel fara de voie ?
Da, cat este de biblic?
Si, da, ar fi nevoie de o introspectie mult mai atenta: oare chiar NU pacatuim cu voia? Eu unul cred ca e un mit sa afirmi ca un om mantuit NU mai pacatuieste cu voia. Cred ca afecteaza o anumita logica a mantuirii.
Ah… Dumnezeu să aibă milă de cei legaţi de asemenea patimi, că de judecători nu ducem lipsă…
Daca articolul sugereaza o realitate, atunci Dumnezeu sa aiba mila de cei care ar trebui sa rezolve problema, daca exista astfel de oameni. Expresia dvs. este tendentioasa, punand in termenul „judecatori” pe toti, fara diferentiere (parinti, sotie daca e cazul, batrani ai bisericii chemati sa confrunte conform Scripturii si cu dragoste etc). De ce oare?
Tendenţioansă? 🙂 Chiar deloc! Nu văd de ce crezi că aş folosi termenul de „judecător” cu un sens peiorativ. Neajunsul comunicării pe internet, fie nu se înţelege tot, fie se înţelege mai mult decât e cazul.
Dacă există oameni care nu au fost prinşi niciodată de o patimă oarecare sau de un obicei prost, tot respectul. Eu nu cunosc asemenea oameni. Şi ca unul care s-a luptat şi se luptă în continuare cu el însuşi, prima reacţie (în genere) la adresa celor legaţi în lanţurile păcatului este mila. Abia apoi, cu părere de rău mă gândesc la măsurile biblice care se impun, dar şi la portiţa care rămâne deschisă pentru eventualitatea în care omul se pocăieşte.
Animat de această milă, aproape absentă din comentariile la acest articol, am făcut afirmaţia de mai sus.
„Abia apoi, cu parere de rau, ma gandesc la masurile biblice care se impun”
Daca aceste masuri sunt de fapt harul si mila lui Dumnezeu pentru omul respectiv, de ce v-ati gandi cu parere de rau la ele? Sa inteleg ca dvs. sunteti bun, iar, dupa ce va uitati in inima dvs. buna, va uitati mai apoi si in Cuvantul lui Dumnezeu – evident nu la fel de bun – ca asa e procedura? Ma indoiesc ca ati vrut sa spuneti aceasta, dar asa suna.
Poate ca dati prea mult credit notiunii de mila venita din partea omului. Sunt foarte sceptic ca societatea de astazi intelege ce inseamna dragoste si mila, desi toti le cersesc fie in lacrimi, fie agresiv.
Dincolo de acestea, sunt de acord cu separarea notiunilor pe care le faceti atunci cand diferentiati intre faptul ca suntem toti in aceeasi oala si raportarea individuala vis-a-vis de Cuvantul lui Dumnezeu ca standard absolut pentru noi (desi, de foarte multe ori interpretat viciat).
Si eu ma lupt cu propriile-mi porniri. In plus, nici eu, nici dvs, si niciun alt om nu poate judeca condamnand definitiv, ca Dumnezeu. Dar, Biserica nu este un individ, ci Trupul lui Cristos. In Biserica nu se aplica, legat de Biserica in sine, aceleasi rigori ca la un individ, fie el si crestin. Daca eu sunt chemat sa-l iert pe fratele meu, presbiterii Bisericii sunt chemati sa pastreze Biserica in curatie. Sunt deja planuri diferite. La care va referiti, pentru ca daca va referiti la al doilea, gresiti.
Mila nici nu ar trebui sa se gaseasca in comentarii… ci, in traire. Parerea mea este ca societatea de astazi exagereaza vorbind despre mila, teoretizand fara suport, adica la infinit, fara concluzie si fara sens, deci. Atunci cand incepem sa vorbim de la noi, chiar daca ajungem la o concluzie, de fapt nu am spus nimic.
Ridicati o problema importanta, indirect – daca este cineva biblic, risca sa fie nemilos si urator de oameni? Daca excludem cazul evident al ipocritilor si prefacutilor, raman totusi si altii in aceasta categorie. E gresit, asadar, sa generalizam.
Apoi, sugerand ca altii gresesc atunci cand ii judeca pe altii, tocmai incalcati principiul enuntat… Judecandu-i pe altii ca-i judeca pe altii… Purtandu-va fara mila fata de unii care se poarta fara mila… Nu rezolvam asa problema.
Dimpotriva, curvarul trebuie adresat in cadrul potrivit – si Biblia nu taca la acest punct – si Cuvantul trebuie implinit in cazul lui. Altfel, ma tem ca putem vorbi doar de o joaca de-a Biserica si implinitul Scripturii.
A fost departe de mine intenţia de a intra atât de adânc în subiect. Pur şi simplu mă încearcă un sentiment de milă faţă de soarta păcătosului. Poate e o dispoziţie de moment, însă nu mă interesează o teoretizare a milei şi a judecăţii.
Se poate înţelege din comentariul meu anterior şi că sunt mai milos decât ceea ce afirmă Biblia. Nu asta intenţionam, deşi nu văd de ar fi aşa o problemă. Pe moment se poate ca un om să pară mai milos, dar îi lipseşte perspectiva de ansamblu. Dacă ar fi după mine, i-aş scăpa pe toţi de patimi şi păcate. Doar că, din fericire (se pare), Dumnezeu nu se bagă cu forţa pe gâtul oamenilor aşa cum aş face eu dacă aş fi în locul Lui. 🙂
Ori chiar şi cei care se poartă fără milă au nevoie de milă. Da, uneori trebuie tăiat „în carne vie” şi trebuie o atitudine vehementă. E greu cu oamenii care nu acceptă că e greşit ceea ce fac. Doar că eu nu sunt aici să văd lucrurile din perspectiva conducătorilor instituţiei care a devenit Biserica. Sunt aici doar pentru a-mi spune o părere sinceră, indiferent cât de incorectă teologic poate părea.
Hmmm… cam alambicat gândesc la ora asta. Sunt convins că la o analiză amănunţiţă a discursului meu se pot găsi o mulţime de erori şi chestii interpretabile. C’est la vie. 🙂
Noapte bună stimabile! Şi noapte bună şi proprietarului de blog care, prin textele lui, mă face să uit de multe ori îndemnul înţelept de a „călca rar în casa aproapelui”. 🙂
Te inteleg, Florin, poate te ajută să ştii că acest post a fost scris cu gîndul la securistul-informator care curveşte, dar altfel, dar are aceeaşi atitudine. La fel!
Venirea ta pe aici ne ajută pe toţi. Sînt prea mulţi teologi pe bit pătrat 🙂
V-am inteles de la inceput. Numai ca, experientele prin care am trecut ma fac sa reactionez la anumite afirmatii care lasa loc pentru o anumita interpretare. Va rog sa nu considerati ce v-am scris ca o critica sau ca o acuza. Nu va cunosc si, chiar daca v-as cunoaste…
Luati, va rog, in considerare vietile femeilor abuzate, poate chiar de un pastor, poate chiar nu de la ele din Biserica, vietile apropiatilor lor, a familiei. Ganditi-va la sotul lor, daca vor mai avea. La copiii lor, daca nu se vor teme sa-i creasca. La mintea si inima lor ganditi-va si, va implor, fie-va mila…
😦
Dacă am făcut demersuri la un moment dat împotriva unei astfel de persoane… am făcut tocmai pentru că mă gîndesc.
Pomisor and Valeria – Wow! Felul cum discutati si va cereti iertare… e putin neobisnuit in blogosfera, cel putin in anumite ograzi virtuale.
Probabil ca furtuna iscata de anumite “bine-cuvintari” a avut darul sa ne arate ce frumos poate arata cerul blogosferei cind nu e intunecat de anumiti nori rotunjori de mizerii verbale…
Pica numa bine aici un citat favorit din Secspirica:
“SO FOUL A SKY CLEARS NOT WITHOUT A STORM!”
Ca sa vorbesti frumos si sa-ti ceri iertare, este o trasatura a copiilor lui Dumnezeu. Nu stiu cat cade de bine sau nu, unde sau nu, dar iti recomand si tie.
In totdeauna vor fi oameni care vor cere iertare, in totdeauna vor fi oameni care vor rade si il vor batjocori pe cei care cer iertare.
A cere iertare de la persoana la care ai gresit, este un act crestinesc.
Slavă Domnului că se întîmplă asta, înseamnă că blogosfera evanghelică iese din pubertate.
Este o ironie,sau santeti sincer?
sincer! Ce păcat că trebuie să precizăm acest lucru! Înseamnă că mai rămînem puţin în pubertate.
Întreb şi eu, nu mă striviţi cu citatul: mîndria nu este păcat? Nu ea e începutul căderii? Dacă e păcat, şi încă dintre cele mari, cum poate să „flirteze” cu Păcatul, cum spune Marius? Păcatul flirtează cu sine însuşi? Dar „tupeul” cum s-ar traduce biblic: obrăznicie, cutezanţă, îndrăzneală, neruşinare, cum scrie în DEX? Şi dacă e o „Summa” de păcate, Curvia este întradevăr o mare stricată, dacă e să urmăm logica textului lui Marius, unde ele fac chiar şi copii- imagine aproape mitologic grecească. 🙂
Rămîn cu impresia că autorul postării a urmat exemplul Domnului, alungînd vînzătorii din templu şi că fărădelegea s-a petrecut la picioarele amvonului, sau nu departe de el.
🙂 S-ar putea ca unii sa argumenteze ca aluneca in mandrie. Se trezesc in ea, nu se duc de buna voie. 🙂
Ma intreb ce scuza mai au acestia cand, intr-o faza in care nu simt mandria, mediteaza asupra ei, o gandesc, si trag concluzia ca este pacat. Oare aceasta constientizare nu ar trebui sa duca la o pregatire prealabila pentru ne-caderea/ne-alunecarea in pacat? Daca totusi cad, ce scuza au avut ca au alunecat…din nou?
Ce este mandria si din ce vine ea?
Nu credeti ca demonul mandriei la ora de fata are un locsor in adunari?…care se manifesta in „n” ocazii.
Valeria Si Ciprian,
la Evrei 6 spune:Vs4:
Caci cei ce au fost luminati odata,si au au gustat darul ceresc,si s-au facut partasi Duhului Sfant,
si au gustat Cuvantul cel bun a lui Dumnezeu si puterile veacului viitor
si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie inoiti iarasi,si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, si-L dau sa fie batjocorit.
1–„luminati odata”…..
2–„partasi Duhului Sfant”
3–-„inoiti..iarasi…”deci au fost odata inoiti,,,,
@Valeria
In evrei 6
Isi zic mantuiti dar nu sant
#
Ciprian Simut spune:
. Cei din Evrei 6 nu au fost mantuiti niciodata.
Nu credeti ca cele trei lucruri de mai sus inseamna ca ‘au fost mantuiti?”
Daca nu, atunci si despre noi se poate spune la fel, desi credem ca am fost luminati, inoiti si partasi Duhului Sfant, totusi nu suntem mantuiti?
Elisa, Evrei 6:4 cred ca are o alta interpretare, cred ca fr. Marius poate sa ni le explice mai corect.
Or ce faradelege este pacat, or ce cuvant sau gand rau este pacat, chiar daca poti sa faci un bine si nu faci este pacat. Daca este sa ne luam dupa faptele bune, dupa dragostea pe care o aratam asemenilor nostri, dupa credinta pe care o traim zi de zi , cred ca suntem ok, insa toate acestea cat fac oare pe cantarul lui Dumnezeu?
Harul lui Dumnezeu si sangele lui Isus ne poate curati si ne poate trece in registrul „MANTUITI”, alta sansa nu este.
1.Pentru interpretarile personale ale Bibliei va trebui sa dam socoteala la final. Daca am interpretat gresit, dar nu ne dam seama, si traim in conformitate cu acea interpretare vom da socoteala la final.
2.Pasajul din Evrei are mai multe interpretari, care nu este atat de simplu de interpretat pe cat pare:
a.prima interpretare este cea pe care ai descris-o in comentariul tau: „luminat, partasi Duhului si innoiti” sunt termeni interpretati ca: mantuire. Adica, acesti termeni se refera la un moment in care omul a fost mantuit, dar pe urma s-a dezis de Cristos. Deci, omul isi pierde mantuirea, cade complet si difinitiv din har, si Dumnezeu nu il mantuie din nou. Nu ca Dumnezeu nu ar putea sa-l mantuie, dar un astfel de om nici nu se mai pocaieste, astfel incat se pune singur in afara sferei hotarate de Dumnezeu, adica Isus Cristos, pentru mantuire.
b.a doua interpretare considera termenul luminat ca referindu-se la omul care intelege adevarurile despre Dumnezeu, despre lucrarea de mantuire a lui Cristos, le accepta la un nivel intelectual; formularea partasi Duhului o interpreteaza ca referindu-se la o lucrare in care Duhul Sfant se implica in viata celui in cauza si acesta accepta calauzirea, iar innoirea din nou nu se refera la evenimentul mantuirii ci la acceptarea adevarurilor si a marturisirii despre Cristos. Aceasta interpretare afirma ca omul in cauza doar marturiseste despre Cristos si chiar crede ce spune dar nu este nici o mantuire in viata lui. Astfel se pastreaza doctrina imposibilitatii mantuirii, si a perseverentei credinciosilor. Un om mantuit, sustine aceasta teorie, chiar daca se va abate, chiar cu buna stiinta in pacat, va ajunge la un punct in care se va cai sincer si va fi nu reinnoit ci reabilitat in partasie cu Dumnezeu, pe cand omul care nu a fost niciodata mantuit, cand apostaziaza, o face definitiv, o data pentru totdeauna. El singur se pune in afara sferei de influenta a lui Dumnezeu.
Citesc cu mare drag si interes ce postati aici si mai ales comentariile voastre! Asta inteleg eu prin blogosfera crestina: un loc unde putem invata mai mult din Cuvant, un loc unde sunteti dispusi sa „talmaciti” ce nu intelegem si mai ales, ca aveti o atitudine frumoasa toti cei care comentati!
Fiti binecuvantati cu totii!
Viorica, Domnul sa fie si cu tine si sa te binecuvinteze, iti doresc multa sanatate si un gram din Harul lui Dumnezeu peste casa ta.
In Galateni 2:13, Petru era fatarnic cu voia sau fara voia lui? Cum ramane cu acel curvar din Corint care a fost dat pe mana Satanei? iar apoi reabilitat ptr ca s-a vazut la el o intristare care aduce o pocainta autentica, deci el s-a reabilitata prin pocainta? Nu poate cel mantuit sa pacatuiasca cu voia? Sa lasam teoria, haideti sa ne uitam putin la viata noastra de pana acum, dupa ce am fost mantuiti, spuneti sincer inaintea lui Dumnezeu, niciodata nu ati voit sa faceti acel lucru care stiati ca este pacat? Sa avem grija sa nu pacatuim cu voia, chiar acuma cand vom da raspunsul.
O doctrina nu se construieste doar dintr-un singur pasaj biblic interpretabil, parerea mea. Textul din Evrei poate sa spuna ce vrea fiecare , in functie de convinerile implementatea de altii. Dar la fel cum versetele din evrei, aduc un argument, tot asa 1ioan 2, poate sa contrazica acest argument.
Convingerea mea generala, dupa o privire de ansamblu asupra Scripturilor, este aceasta: omul mantuit poate sa pacatuiasca cu voia, dar, nu poate sa staruiasca in pacatul acela. Omul nemantuit nu doar ca pacatuieste cu voia, dar isi gaseste placerea in pacatul acela, se complace, se simte bine acolo, nu are remuscari, nu il afecteaza prea mult. Pe cand unul mantuit, este distrus, si nu mai are liniste pana nu da totul afara (psalmul 32).
Asta cred si eu.
Nu mi-am construit argumentul pe un singur verset. Argumentul se lungeste pe vreo 5 versete…tot din Evrei… Acest lucru…alta data.
Ce inseamna pocainta pentru tine?
Intrebarea a fost adresata lui Brainerd. Noi traim Scriptura mai mult de pe buze …
Ce este pocainta pt. tine Brainerd?
…undeva in definitie va intra si chestiunea cu: nu se intoarce niciodata la pacatul de care se pocaieste…de acord, dar asta presupune o constientizare fundamentala, care eu cred, ca poate dura ani de zile. Cu alte cuvinte, un om care se leapada de un pacat, o face in deplina cunostinta de cauza, dar nu se face spontan, brusc, fara o istorie de ispite in care a cazut de multe ori…bine, doar daca nu intervine Dumnezeu. In pocainta nu cred ca exista un tipar. Iar relatia cu Dumnezeu este mult mai dinamica decat credem. A te pocai inseamna un proces, in care te uiti in urma si compari cu ce face Dumnezeu. Aceasta gandire poate dura ani de zile. La final poate interveni evenimentul pocaintei…care este definitiv.
Clar pe calea mantuirii este o lupta continuua, si fiecare are slabiciunule lui dar:
” Impotriviti-va tare pacatului si el va fugi de la voi.” nu va spune nimic?
Este greu dar e frumos sa ai biruinta asupra pacatului si cand puteerile te lasa, este un Sprijin tare care te sustine sa nu cazi, iar de cazi iti intinde Mana sa te ridici.
Aporopoo, era un frate drag care in loc de sustinem zicea „subtinem”, asa ca sa ne „subtie Dumnezeu pe toti. 🙂
Ba da, imi spune. La fel cum imi spune si: pot totul in Cristos care ma intareste, sau voi nu v-ati impotrivat pacatului pana la sange. Ei, aici zace problema: daca facem ce scrie in Scriptura, sau daca intr-adevar ne impotrivim pana la capat, sau daca vrem sa putem totul in Cristos. Spun din nou: relatia cu Dumnezeu e mult mai dinamica decat pare.
Si ce e rau in asta?
Noi trebuie sa traim la maxim cu Domnul si pentru Domnul.
Intre „trebuie” si „trairea efectiva la maxim” e cale lunga.
Eu nu spun ca nu sunt unii care traiesc la maxim. Foarte bine, slava Domnului. Pe mine, insa, ma intereseaza ce le spun celor care sunt pe o cale gresita, isi dau seama si vor sa aiba din nou pacea. De asemenea, vreau sa stiu ce le spun celor care sunt in patimi. Eu mi le cunosc pe ale mele, dar daca vine cineva care nu stie ce sa faca, ce ii spun?
Cunosc doua exemple: unul este cazul unui alcoolic care din cauza bauturii a divortat, si-a pierdut familia, a pierdut averea, demnitatea si la final aproape si viata. Un frate penticostal l-a angajat pe santierul sau. Lucrand zilnic acolo i-a dat mancare si i-a spus si despre Cristos. Omul a fost mantuit. Marturia sa acum este ca de cate ori trece pe langa un birt, sau miroase alcool nu mai are nici o pofta sa il guste. Pur si simplu nu simte nevoia sa il bea.
Al doilea caz este tot al unui alcoolic care dupa ce a fost mantuit se lupta zilnic cu dorinta de a bea. Marturia sa este ca numai Cristos il tine departe de bautura.
Ce spun cuiva care este dependent de alcool, pornografie, sex, droguri si orice altceva (manie, invidie, gelozie, etc)? Il trimit la specialist? Da, in unele cazuri trebuie si asta. Dar eu in patratelul meu, trebuie sa marturisesc. Ce ii spun?
De aceea tot argumentez chestiile de mai sus, cu mantuirea care nu se poate pierde, cu pacatele facute cu voia si mila, mustrarea si dragostea lui Dumnezeu. Am trait ani de zile intrebandu-ma daca sunt mantuit sau nu. In mintea mea nu stiam, m-am dus la Scripturi, am citit, am cautat, m-am rugat si am tras o concluzie: mantuirea nu se poate pierde. Eu convingerea asta o dau mai departe. Sunt dispus sa dau socoteala pentru ea.
Asa ca, eu sunt un pic (mai mult) sceptic cand vine vorba de expresii de genul: trebuie sa traim la maxim cu Domnul si pentru Domnul. Ar fi minunat sa putem face asta, dar cand ma uit la mine si la cei din jur, nu toti traim asa. De aceea avem nevoie de pastori/invatatori, partasia bisericii, citirea Scripturilor, misiune, marturisire, exercitarea darurilor spirituale (care nu este cantatul in cor sau recitarea de poezii)…
Da, asa este, santem gata sa rostim cuvinte mari care nu intotdeauna le si traim, si atunci cand noi nu traim ceea ce spunem nu are priza la ascultator.
Ma bucur ca sant frati ca si d-voastra si ma rog sa puteti inainta spre desavarsire. Nu vreau sa va laud, pt. ca stiu ca lauda duce de multe ori la mandrie, dar pur si simplu m-ati impresionat. Domnul sa va binecuvinteze.
Am vrut sa discutam contradictoriu sa mai aflu unele lucruri noi, nu sa va dau invataturi.:)
Va apreciez sarguinta cu care ati fost „in contradictoriu” cu mine. Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa imi ascut cunostintele si sa curat rugina de pe unele mai vechi.
Ma bucur ca am putut „scrialoga” (un fel de dialog in scris). Voi fi mustrat pentru un astfel de barbarism literar. :))
Sanyi,
„cine stie sa faca bine…nu „un bine”…pentru ca un bine poti sti sa-l faci, dar nu ai cum intotdeauna..dar a face bine, inseamna a face orice lucru bine(ca pentru Domnul)
–sa respectam ceea ce scrie .
sper sa nu te superi… 🙂
De cate ori am indoieli asupra unui text, ii scriu fratelui Marius..stiu ca primesc raspunsul corect.De aceea venim aici . 🙂
Brainerd, sigur ca argumentele pot fi dupa interpretarea fiecaruia…cEl ce da Lumina este Unul Singur.
A Lui sa fie slava, sa ne ajute El sa ne pocaim…dandu-ne putere si vointa spre a face ceea ce este placut inaimntea Lui, sigur ca suntem slabi..mai ales eu.
Pavel Valeria,
recunosc ca am trait de multe ori pocainta mai mult de pe buze, dar ca unul care stiu bine cum este omul, cred ca toti sunt la fel. Pocainta? Nu este in nici un caz un act pe care il faci odata si gata. Nu este un act pe care il faci la inceput si apoi pe parcursul vietii tu zici mereu, ca esti pocait(a). Pocainta este un mod de viata. Nu caderea in pacat este adevararata tragedie, ci inima care se impietreste, nepocainta este adevarata drama. Pocainta este un medicament atat de amar inainte de inghitire dar atat de dulce dupa ce l-ai inghitit, incat nu are termen de comparatie. Pocainta reala, priveste la pacatul propriu, dupa standardul si perspectiva lui Dumnezeu si ca si Isaia, se cutremura. Dar pocainta mai este o privire inspre Hristos si sangele Sau atotputernic, si te copleseste. Pocainta te reabiliteaza si te face un om perfect, dar nu dintr-o data.
Corect! Cel neprihanit cade de sapte ori si se ridica, nu caderea este buba ci sa nu ramai acolo sa te ridici si sa mergi mai departe.
Da, pocainta este un procedeu lent si greu dar fara lupta nu-i cununa.
@cirian Si daca tot vrei: pastorii/prezbiterii pot fi functionari pentru ca sunt angajati de Dumnezeu
terminologia e cat se poate de lumeasca. degeaba incerci sa o dregi spiritual. suna fals!
Da, am incercat sa o dreg spiritual…am folosit o „ilustratie”. La universitate ni se spunea mereu ca ilustratiile sunt de folos. Dar, de asemenea ni se spunea ca nici exagerarea lor nu este sanatoasa.
Deci, nu se aplica oare urmatorul principiu: Dumnezeu cheama pe anumiti indivizi in lucrarea de diacon sau prezbiter/pastor/episcop. Acestia accepta chemarea si vor da socoteala de lucrarea lor. La un moment dat acestia fie mor inca in functie (accident sau boala) sau imbatranesc si se retrag de bunavoie, lasand pe altii sa le urmeze (asta in principiu pentru ca unii sunt ferm convinsi ca numai ei trebuie sa conduca biserica, well, nu vorbim despre exceptii). Asa ca te intreb din nou: nu este oare functie? e chiar inacceptabil termenul de „functie”?
Oh da, stiu, ii spunem slujba duhovniceasca. Da, e o slujba duhovniceasca platita. Asta nu e functie? Spirituala ce-i drept, dar tot functie e. Doar ca nu dai socoteala ministrului ci dai socoteala fratilor, adica bisericii si lui Dumnezeu Insusi. E de asemenea drept ca fiecare „functionar” sa traiasca din Evanghelie. Nici asa nu e „functie”? Altii nu accepta banii de la biserica si tot fac slujba asta duhovniceasca. De ce? Poate pentru ca nu vor sa fie poveri pentru fratii din biserica. Nici acum nu este „functie”?
Daca chestia pe care o fac diaconii si pastorii/prezbiterii/episcopii nu e functie, de ce ne spunem noua, celor care nu avem aceste slujbe duhovnicesti: lucratori?Lucrator nu e un termen lumesc? Ba mai mult, Dumnezeu nu ne face orice fel de lucratori ci seceratori si pastori: plini de praf si plini de miros de oaie. Pana si Petru separa taberele: pastorii/prezbiterii/episcopii sa se ocupe exclusiv de evanghelie, iar diaconii sa serveasca la mese.
Ne chinuim cateodata prea mult sa spiritualizam lucruri care nu au nevoie de spiritualizare.
@Ciprian Si…..La final poate interveni evenimentul pocaintei…care este definitiv.
Pocainta este un fapt continuu.
„Pocainta inseamna ca mintea mea, in inoire inainteaza spre Imparatia ceurilor, este inaintarea in adancurile Dumnezeirii, este o lucrare instantanee a mintii, care se naste din impartasirea de Dumnezeu, intelegerea tainelor Lui, cunoasterea Lui.”
arhimandrit Emilianos Simonopetritul
salutare tuturor,
este prima mea postare dupa 2-3 saptamani in care v-am urmarit cu atentie.
Deci ca o prima postare doar un gand de bine si sa nu uitam ca trairea noastra in sfintenie si curatie va fi un argument puternic pentru cei din jurul nostru (unii dintre ei…curvari si preacurvari).
Fiti binecuvantati si onorati-L pe Dumnezeu prin traire.
e bine! Aşa să fie!
Pingback: Colaboratori, Tupeul curvarului, BAch 1007, Ţara rromilor, Cîinele pionier, Gyuri Baci « La patratosu
Nu am crezut ca voi ajunge sa citesc un astfel de material.
Reblogged this on .