Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Imi doresc sa ma las invatat de EL, de Christos.
@ alexandru: si mie la fel. Foarte mult imi doresc sa fiu ucenicul Lui cat mai mult. e, acum e atunci: cam cum esti efectiv ucenicul Lui? Domiciliaza undeva Isus din Nazaret ca sa ma duc la El sa ma invete?
daca-I dam voie poate domicilia in inimile noastre, dar numai in calitate de Domn, care ne invata cu autoritate 🙂
din păcate, Alexandru, Alterema, aşa a lăsat Dumnezeu Biserica ca să nu putem face ucenicie direct de la El, ci de la oamenii Lui.
Îmi pare rău, Alexandru, te dezamăgesc, Isus n-a găsit altă metodă mai bună… aşa că încearcă să alergi repede să cauţi pe cineva la care să faci ucenicie, o persoană în carne şi oase, cu greşeli, imperfecţiuni, nedesăvîrşit, pe acelaşi drum al sfinţirii ca şi tine…
Altă cale nu există. Sorry.
Şi mie mi-ar fi convenit să fac ucenicie direct cu Isus… nu m-am învrednicit însă.
Mi-a placut cartea lui Walter Henrichsen „Ucenicii se fac nu se nasc”. Ucenicizarea seamana foarte mult cu invatarea de la maestru, cei care au facut arte martiale stiu ce inseamna asta 🙂 . Nu este suficient sa mergi la sala si sa vizionezi de pe banca, nu este suficient sa iei carti si sa citesti, ci ai nevoie sa vina maestrul langa tine sa iti spuna ca pasul acela nu are precizie, ca acele miscari nu sunt corecte, apoi sa te motiveze corect.
La fel este si cu crestinismul, sa mergi la biserica duminica si sa „vizionezi” un show coral si o predica scurta inconsistenta care nu raspunde deloc la problemele reale ale majoritatii, sa dai mana cu cei din jur si sa vezi ca iti apreciaza costumul de 3000 euro, nu este suficient.
Foarte putini au avut parte de o ucenicizare reala, corecta, serioasa – aici totul depinde daca intalnesti pe cineva dispus sa iti supravegheze primii pasi si nu numai, sa fie competent in ceea ce face si sa ai deschiderea fata de el sa poti comunica deschis trairea ta. In fond cam asta este si esenta cartii.
Invatam de la Hristos zilnic, prin tot cadrul care ne este coordonat de El, dar ucenicizarea eficienta are si factori legati de relatia „maestru-ucenic”
ucenicie?mai intereseaza pe cineva subiectul?
L-am intrebat pe un presedinte de colegiu baptist din Arlington Tx.
Frate;ceredti ce ce faceti dumneavoastra se poate numi ucenicie?
-Nu,nu cred;dar acesta este sistemul astazi si nu avem de ales.
Daca un pastor sau profesor de teologie nu a facut ucenicie adica nu a invatat de la cineva personal nu pote vorbi despre ucenicie,nu are autoritatea necesara.
Nu ucenicii i-si aleg maestrul ci maestru i-si selectioneaza ucenicii.
Maestru nu are in vedere in primul rand nevoile ucenicului ci scopul sau este acela de a-l face un viitor maestru ca si el.
Cred ca sunt unii care au facut ucenicie intr-o forma sau alta si despre acestia se vorbeste altfel decat despre cei care au terminat un seminar sau o facultate de teologie.Care este diferenta?nu-i greu cautati-i si o sa-i deosebiti.
Marea nevoie de azi este ca s-a devalorizat conceptul si rezultatele se vad.
Da, pe mine!
Ma intereseaza.
Alegerea este uneori şi şi… şi maestrul şi ucenicii. Este o întreagă discuţie aici.
dilema asta am avut-o şi eu chiar astăzi:
Poate cineva care s-a retras din Biserică să ne învețe copiii ?
Să fie mentorul/liderul copiilor noștri ?
nu
Pingback: sitar şi lone star, post-creştinism?, curriculum ca maşină de ras « La patratosu