Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Superb
nu-i așa? oare de ce, pentru că este o muzică pe care noi, europenii, n-ar trebui să o înțelegem…
De ce? Muzica nu are granite.Se pare ca nici Kurosawa
care in „dodeskadem”arata scanteia care a daclansat marea trezire spirituala crestina din coreea.
koto ul este foarte feminin poate si de aceea cantul instrumentului e dedicat femeilor. Kazue Sawai e fantastica, multumesc pentru clip nu stiam de el. asta e adevarata muzica traditionala pe koto.
da, am observat acest lucru.
un tube la schimb!
Mulţumesc!
Draga Marius
Constat un interes tot mai accentuat al celor ce frecventeaza blogul pentru dimensiunea timbrala. Este o realizare fantastica. Felicitari.
Pe de alta parte ar trebui sa regasim dimensiunea lineara a muzicii, melodia. Toate aceste instrumente exotice sunt folosite, în principal la intonarea unei muzici care are ca şi caracteristică principală monodicitatea: este o singură voce, suficientă pentru a exprima, chiar fara ajutorul cuvintelor o întreagă desfăşurare de sentimente. Iubitorii, sau pasionaţii acestor instrumente vor mai putea constata şi faptul că registrul în care se desfăşoară aceste muzici nu este cel al agresivităţii, al invazivului ci al creerii unui spaţiu sonor care pe mine mă duce spre meditaţie, îmi eliberează mintea şi sufletul de tensiuni şi controverse.
Sar la antipod şi ajung în spaţiul doinit al rapsozilor de pe meleagurile mioritice (chiar rapsozi şi plaiuri şi mioritic, fără conotaţiile căpătate de aceste noţiuni în ultimele decenii, de cînd totul a fot transformat în band, mai precis în marfă). Si aici dominantă era monodia. Cu riscul de a necăji puţin un fan al instrumentelor ciupite, parcă mai apropiat „sufletului care respiră” este ţeava care-i transformă respiraţia în sunet. Aulosul, fluierul, cavalul (nu tilinca), chiar şi colecţia de fluiere denumite apoi nai, sunt toate monodice, ca şi vocea umană. Şi încă ceva: toate cântă ad libitum, parlando, iar microintervalele cu care acced către sunetele de bază, sau le părăsesc pe aceste dau un şi mai mare farmec întregii meditaţii sonore.
Dar ce ne facem căci noi când suntem singuri putem să ne cântăm jalea, sau bucuria aşa cum o simţim noi, dar, la închinare, atotdominatoarea orgă ne încolonează şi ne mână pe toţi în acelaşi elan (mai lent sau mai alert)către victoria vinală. Am auzit deja şi blasfemii sonore de tipul „Astăzi vin să-mi plec genunchii” cântat ca şi cântare comună, deci încorsetată în ritm giusto, ba mai mult, posturi cre(ş(ş)tine de radio promovează aceaşi cântare în variantă aproape disco. De ce nu se pot şcoli cât de cât cei care răspund şi de muzica transmisă de audiovizualul creştin. Cred că dacă doar 10% din inepţiile muzicale, evidente pentru orice ascultător cu discernământ mediu, ar fi îngăduite în plan teologic, astfel de posturi ar fi literalmente linşate. Dar în muzică ne autoliniştim căci Domnul acceptă orice, cu condiţia ca undeva cineva să rostească cuvântul Isus, sau Dumnezeu, sau alte cuvinte salvatoare.
De ce nu se apelează şi la profesionişti. De la o vreme au apărut în mediile NP şi proprii muzicieni profesionişti. Poate că e normal ca noi, „cei veniţi de afară” să nu prezentăm garanţii morale, sau de altă natură, dar există acum tineri muzicieni baptişti sau penticostali, cu „dosare” în regulă: provin din cel puţin 3 generaţii de oameni întorşi la Dumnezeu. Aceştia au studiat sistematic muxica la cel mai inalt nivel. Cu siguranţă că au reuşit să depăşească laicismul învăţământului superior românesc. PE de altă parte şi-au format o imagine de ansamblu asupra fenomenului muzical în general. Ar trebui promovaţi. Undeva, la începutul unei serii de dezbateri autorul acetui blog scria că a vorbit cu un absolvent al secţiei de muzică Universităţii Emanuel.
Periculoasă afirmaţie ! Ar fi extrem de interesant de aflat cam pe unde şi cu îşi practică aceşti fraţi meseria pentru care s-au prgătit. Cum sunt „valorificaţi” de colectivităţile din care fac parte, ce impact au în viaţa de zi cu zi din localitatea în care trăiesc. Paradoxal sunt nenumărate biserici în în care există membrii cu studii superioare de muzică, iar lucrarea muzicală este condusă de un enoriaş entuziast, plin de râvnă, autodidact, susţinut de comitet.
Scuze că de la koto am ajuns la audiovizualul creştin. Trebuia să ajung la gamelan, Merită o discuţie şi acest fel de „taraf”
Voi incerca sa fiu mai scurt si mai la obiect.
Dorin
stimate Dorin, ma bucur ca aceste postari intereseaza!
aveti dreptate, la prima vedere pare o muzica monotona, intunecata!
primul meu instrument, credeti sau nu, a fost clarinetul.
si acum am unul la care mai cint din cind in cind… din cint in cint 🙂
ma pasioneaza si suflatele, am cintat si la saxofon alto. a fost usoara trecerea spre clarinet, dar acum parca prefer cavalul.. sint fascnat de asta. mai ales de chestiunea rostirii.. respiratia
eu sint pentru promovarea profesionistilor, dar voi reveni asupra acestui lucru.
cel cu care am vorbit este chiar in Arad, isi practica meseria invatata la Emanuel si o practica foarte bine.
este un om deosebit.
discutia a fost prietenieasca.
multumesc pentru divagatii, eu le gust! 🙂