„Omul care mîrîie”

Ieri, luni, zi de duminică pentru pastori, am petrecut în lectură și tuns, frezat, grijit blogul. Printre desfătătoarele lecturi am descoperit un text tulburător scris de Angelo Mitchievici:

Textul se poate citi AICI, prima parte, și AICI, partea a doua. A propos sau BTW, cred că merită citită toată seria despre ură și resentiment care apare pe blogul Tismăneanu.

Iată cîteva fragmete memorabile, de cugetat și de mestecat bine. Cu scuzele de rigoare pentru preluarea in extenso a unor pasaje de pe blogul domnului Tismăneanu, am procedat astfel tocmai pentru a evita scoaterea din context a excelentelor descrieri pentru a însăila pretexte. Aș dori să vă las singuri să judecați și să identificați personajele (PLURAL) care se potrivesc descrierilor de mai jos.

Că resentimentul implică întotdeauna un complex de inferioritate rău lichidat nu este greu de dedus, ceea ce mi se pare interesant însă este apariţia unui om al resentimentului odată cu apariţia omului-masă căruia Ortega y Gasset în Revolta şi masele îi face un profil psihologic elocvent. …… Tocmai această imposibilitate de a acţiona în direcţia dorinţei şi refularea acestei neputinţe conduc la  resentiment care falsifică cauzele neputinţei. Ca invidie existenţială, resentimentul se îndreaptă nu spre un obiect anume, ci spre calităţi şi valori care nu pot fi pur şi simplu apropriate precum inteligenţa, frumuseţea, anumite însuşiri de caracter.

Distrugerea valorilor nu numai sub raport fizic, ci şi simbolic constituie soteriologia particulară a resentimentarului……

Omul resentimentului este omul vendetei, însă spaţiul său de manevră este, în genere, limitat şi acţiunile sale nu au un ecou mai mare decât al rubricii de fapt divers sau al cafenelei unde Lache şi Mache discută aprins politică. ……

Se poate observa cum tot ceea ce ieri legitima un om civilizat, cultura, erudiţia, toleranţa, politeţea, respectul pentru adevăr şi justiţie, etc. devine non-valoare în grila ideologic-morală a resentimentarului, infracţiune sau păcat de neiertat. În locul respectului faţă de aproape este pusă ura de clasă; în locul detentei culturale, agregarea sulfuroasă la masele incoerente şi lipsite de cultură; în locul devenirii în planul formării prin dobândirea unor competenţe decretarea originii sănătoase drept unic criteriu de legitimare, – aşa cum teroristul îşi justifică resentimentul ridicându-l la rangul de misiune sfântă, decret al lui Allah -; în locul adevărului, mistificarea grosolană şi propaganda mincinoasă; în locul justiţiei, procesele cu uşile închise, cu un complet de judecată transformat în pluton de execuţie şi cu avocaţi ai apărării transformaţi ei înşişi în acuzatori profesionişti; în locul politeţii, grosolănia şi mitocănia, în locul discursurilor magistrale ale unor figuri politice eminente, limba de lemn sau bâlbăiala în sloganuri ale unor sfertodocţi etc.

Scena politică pe care s-a cocoţat cu abilitate acaparând-o a făcut din acest om al resentimentului, un roi Ubu, monstrul cu chip uman, tătucul sângeros. Neputându-se împlini ca artist, Hitler devine dictator şi condamnă „arta degenerată” a artiştilor în al căror cerc n-a fost acceptat. Fiind extrem de rudimentar, abia găsindu-şi cuvintele precum furculiţa şi cuţitul la masă, Gh. Gheorghiu-Dej nu-i va ierta sub niciun chip volubilitatea, calitatea intelectuală a tovarăşului său de luptă, Lucreţiu-Pătrăşcanu, înscenându-i un proces penibil şi sfârşind prin a-l executa, aşa cum nu va ierta societăţii româneşti faptul că nu-i seamănă, trimiţând sute de mii de oameni la închisoare pentru faptul de a şti să citească şi să vorbească româneşte corect. Fiind bâlbâit, împiedicat în gândire şi tratat drept prost al echipei, succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu, devine unul dintre infatigabilii retori silind milioane de oameni să-i asiste discursurile inepte într-o dezolantă limbă de lemn şi etalându-şi suprema competenţă în orice domeniu. Etc etc. Ideologia îmbracă în haina ei cenuşie ranchiune adânci, contorsionări ale unor suflete roase de oftică, iritări crepusculare care nu-şi găsesc cuvintele, un mârâit venit din rărunchi.

și acum din partea a II-a

Poate că înainte de a apărea pe scena politică, omul resentimentului apare pe scena literaturii, îl regăsim printre Demonii lui Dostoievski, în frunte cu Piotr Stepanovici Verhovenski. În celula sa revoluţionară alături de nebuni inspiraţi precum Kirilov se află aceşti oameni ai resentimentului, gata să răstoarne lumea din temelii nu pentru a instaura o nouă ordine cum s-ar crede, ci pur şi simplu pentru a vedea distruse, aneantizate toate acele valori de care nu se pot apropia şi le sunt insuportabile. Un nou tip de om al resentimentului apare cu revoluţionarul radical, cu Serghei Neceaev sau imaginarul Rahmetov al lui Cernâşevski care-şi transformă resentimentul într-o ură activă, elaborată şi a căror dorinţă de distrugere se adresează nu doar lumii vechi, ci oricărei lumi. Geniul scriitorului îl anticipează sau îl descrie într-un mod care-l emblematizează. Omul resentimentului se naşte nu doar în subterana dostoievskiană, ci şi în laboratorul savantului Filipp Filippovici printr-un experiment îndrăzneţ. Nuvela Inimă de câine a lui Mihail Bulgakov poate sta alături de Ferma animalelor al lui George Orwell ca fabulă a naşterii omului nou ca om al resentimentului. Din câine de pripas, Şarikov este transformat prin operaţia strălucitului savant în proletarul Poligraf Poligrafovici. În zorii umanităţii sale primele cuvinte care succed mârâitului originar sunt nişte înjurături groaznice, iar printre primele cuvinte articulate cu sens injurios – omul resentimentului nici nu cunoaşte un alt sens al limbajului – este şi imprecaţia: „burjuilor”. Asistentul profesorului, doctorul I.A.Bormenthal notează în carnetul său observaţiile clinice sesizând preponderenţa înjurăturii la javra pe cale de a se transforma în om: „Înjurătura este metodică, continuă şi, probabil, complet lipsită de sens.” …..

Nu este greu de înţeles fabula bulgakoviană care are în centrul său omul nou, homo sovieticus (Homocus), cum îl denumeşte Aleksandr Zinoviev în cartea sa omonimă. Resentimentarul este plin de o ură grea, o ură care nu se epuizează, existenţa sa este asemeni unui mârâit continuu, la orice îi depăşeşte puterea de înţelegere. Omul resentimentului este tot un mârâit şi poate fi recunoscut după rictus, după faciesul contractat de scârbă, gura umflată de punga cu venin şi privirea rea. În orice direcţie priveşte vede reaua alcătuire a lucrurilor, însă ceea ce-l scoate relamente din sărite sunt trăsături precum nobleţea, politeţea, competenţa profesională, adevărul exprimat ferm, frumuseţea estetică, curăţenia sufletească.

Nimic nu înveseleşte orizontul resentimentarului în afara unei ticăloşii, inteligenţa, atunci când există, este dată deoparte pentru a lăsa să curgă neostenit bala invectivei. ……

Marin Preda descrie o scenă scatologică exemplară, dar care nu are nimic din veselia rablesiană abucuriilor excrementale ale pântecelui. Scriitorul îşi aminteşte de un eveniment din copilărie, o trântă despre care în basme eroii spun că-i mai dreaptă. Numai că, odată pus la pământ adversarul său, acesta trage un scatol, putoarea îl sileşte să se îndepărteze, în aceste condiţii victoria nici nu mai poate fi adjudecată, adversarul său triumfă în modul cel mai josnic cu putinţă. Putoarea sa a învins anulând orice demnitate a unei fair fight, a unei competiţii oneste în urma căreia adversarii s-ar putea regăsi ca prieteni şi nu ca inamici, sau inamici fiind s-ar regăsi în respectul reciproc pe care-l stabileşte un duel. Omul resentimentului poartă adeseori cu sine ca sconşii cămara malodorizantă, fiind siguri că indiferent cât de curajos, de demn şi de puternic este adversarul lor, sila de abjecţie îl va îngenunchea, îl va sili să se retragă. Putoarea învinge, javra triumfă scărpinându-şi isteric bubele, storcându-şi triumfătoare puroiul din glandă, împrăştiind arteziene de căpuşe şi păduchi.

Şarikovul lui Bulgakov, expresie a omului resentimentului, acuză permanent o stare de iritare care are ca obiect tot ce ţine de demnitatea umană cu care nu se împacă, îl deranjează că nu este lăsat să înjure, să scuipe, refuză teatrul pentru că nu înţelege nimic şi refuză tot ceeea ce are legătură cu o etică superioară, în schimb din lumea spectacolului îi place un singur lucru: circul. Omul resentimentului se regăseşte pe sine la circ, însă nu unul propriu-zis, ci unul mediatic, acolo se poate da în stambă, poate exersa figurile sale favorite având drept numitor comun macularea adversarului, se poate prosti, îşi poate da poalele peste cap şi poate mârâi cu folos din moment ce este în văzul tuturor. Scandalul îi prieşte, ca şi Şarikov se bucură când îl provoacă, i se pare naturală starea de răzmeriţă perpetuă, se consideră permanent nedreptăţit, se agită cu un fel de instabilitate psihomotorie, muşcă la comandă, mai ales când ea este însoţită de promisiunea unui os, dar şi la întâmplare, când îi vine şi detestă orice nu i se potriveşte. Şi cât de puţine i se potrivesc! Însă omul resentimentului n-ar fi „om” destul dacă nu şi-ar găsi şi argumentul doctrinar care să-i legitimeze ura.

………

E inutil să cauţi o raţiune de ordin ideologic sau un mobil de ordin etic la aceşti Şarikovi. Nu există niciun un argument mai puternic al omului resentimentului decât ura sa. În spatele oricărei „probe irefutabile” se află mârâitul său, un mârâit constant care devine sesizabil ca un zgomot de fond chiar şi atunci când ofuscat, hipersensibilul resentimentar îşi oferă indignarea civică drept probă forte la dosar, sau când acesta trece în registrul ironic încercând să sugereze o detaşare superioară de subiect mimând obiectivitatea. Mârâitul este vocea adâncă, imperturbabilă, viscerală, a resentimentului. Cu puţină concentrare o poţi auzi, fiecare cuvânt nu este decât o reverberaţie a ei, mârâitul încalecă fraza sau o poartă pe lungimea sa de undă. De aceea, chiar şi atunci când se străduieşte să împrumute haina de ocazie a moderaţiei, discursul resentimentar face apel la alte vocile ale resentimentului, la acel teren friabil care se regăseşte în fiecare din noi şi unde resentimentul ar putea rodi splendide flori monstruoase. …

În Moromeţii, Marin Preda face portretul unui astfel de resentimentar, dar nu ca un dat, ci ca devenire întru resentiment, ca om imposibil de mulţumit, încărcat de ameninţări surde, burzuluit, o ură maladivă care îl macină. ……

Ceea ce a pierdut Niculae este bucuria vieţii care-l individualizeaza pe tatăl lui cu plăcerea taifasului, a vorbei cu mai multe înţelesuri şi amestecul ironic în treburile cetăţii aşa cum puteau fi ele văzute din poiana lui Iocan.

….

Omul resentimentului este un om care refuză lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei. Pentru aceşti oameni totul se transformă într-o conspiraţie, totul devine rea intenţie, iar din aproapele lor aleg numai ceea ce-l poate minimaliza, trăsături în baza cărora anihilarea lui devine legitimă. Adesea omul resentimentului îşi proiectează reaua credinţă în celălalt, pentru ca injuriile sale să facă priză. Inutil şi zadarnic să încerci: cu omul resentimentului nu există niciodată dialog. De ce? Pentru că nu poţi răspunde cu cuvinte unui mârâit.

DE MEDITAT…încă o precizare, sublinierile în bold aparțin autorului.

Acum am o tristețe: ce bine descriu cele de mai sus și blogosfera evanghelică! Complexul și invidia își fac loc prin jeg și grobianism, grobianism remarcat de unii la ceilalți, tocmai după metoda traversei de cale ferată și paiului.  Dar am și o bucurie. Descopăr de cîteva luni încoace (deși fenimenul este mai vechi) că dejecțiile încep să fie ocolite de vizitatori și de comentatori, că murdăria morală creează majorității (ce rară întîmplare pentru o majoritate… ) același sentiment de scîrbă și dezgust pe care o trăim la urcarea în tren, cînd sîntem siliți să ne ținem de bara slinoasă.

Blogosfera evanghelică din România a început să-și dreagă gusturile și să ocolească gropile cu noroi. Deosebirea duhurilor și dreapta cumpănă, cele două priceperi atît de căutate de oameni care au înțeles spiritul în care a scris Steinhardt, încep să fie cultivate și în mediul evanghelic. Semne bune anul academic are!

Comentariile scabroase sînt taxate, dacă nu prin răspuns (cum poți răspunde mîrîitului prin cuvinte?), atunci prin tăcere, reținerea de la comentarii. Melanjul și salata beuf, amestec din informații și invective, pamflet și pagini de jurnal, fotografie și forwardări de linkuri sînt măturate și mototolite spre coșul istoriei blogosferice. Blogări casnici și gospodinoși full-time, cu toată investiția de timp și energie nevizitați și necomentați, totuși cu pretenții de arbitri ai eleganței literare și ai preciziunii informaționale, dar cu limbaj de mahala și lipsiți de minima cunoștință și tehnică jurnalistică, sînt amendați prin ocoliș. Inflamatorii de serviciu prin comentarii sîcîitoare sînt ridiculizați și luați în tărbacă mai cu eleganță, mai cu virulență sau cu mai simpla și turcoida sictireală.

Poate că tocmai asta este lucrul cel mai extraordinar în aceste zile, că mîrîiții devin soliști, corul de mîrîituri dispare, mîrîiții sînt lăsați, tragi-comic, ca în armată, voluntari cu un pas înainte, singuri, prin retragerea tuturor cu un pas în spate. Faptul că nu se mai întîmplă ce spune domnul A.M., cel puțin acum și pentru puțină vreme, este un semn bun

Discursul resentimentar se doreşte camera de rezonanţă a unui mârâit generalizat, al unui concert de mârâituri. El şi-a atins scopul când în locul unui răspuns articulat de partea cealaltă a ecranului sau a foii tipărite sau a amvonului se aude un alt mârâit. Este semnul că mesajul a ajuns acolo unde trebuia.

Mîrîiții rămîn singuri în spatele amvoanelor lor închipute, fără public, fără ascultători. Singuri fiind, toți ceilalți devin gașca, haita, aducînd și mai mult ridicol asupra lor printr-un jalnic sindrom al persecuției. Cred că blogosfera evanghelică românească, după circa trei ani de formare (iertați-mi lipsa de smerenie vorbesc ca un pionier în ale blogăritului, experimentat în multe, avînd în vedere cele spre 1.000.000 de accesări pe Patratosu și cele spre 400.000 pe acesta, ce să mai spun de cele 30.000 de comentarii, între aceste cifre am văzut cam de toate și de toți), cred că blogosfera evanghelică românească și-a format, dacă nu gustul, cel puțin direcția și această direcție ocolește anumite site-uri care tind să se așeze ca lanternă roșie la expressul blogosferic. Repet, lanternă roșie.

O altă bucurie pe care o am vine din faptul că în ciuda atacurilor oribile, în forme și cuvinte greu de reprodus, atacuri și la adresa co-blocatanților, dar și asupra comentatorilor (cred că asta este deja o premieră, un patent care trebuie înscris la OSIM), aceștia din urmă nu s-au lăsat intimidați, jigniți fiind în multiple rînduri, și au continuat să transmită mesaje clare referitoare la ce merită citit-vizitat și ce nu. Am apreciat atît pe vremea Pătrățosului, cînd atacurile Bastrixului au fixat un standard greu de atins împotriva mea, dar mai ales acum, cînd atacurile s-au disipat și asupra comentatorilor, solidaritatea tacută de cele mai multe ori și tăcerea foarte grăitoare. Le mulțumesc tuturor celor care au continuat să comenteze decent, cu grație, curaj chiar, mărinimie, cînd a fost nevoie, dar mai ales în situațiile în care au fost provocați.

Este interesant faptul că am avut de moderat mult mai puțini necunoscuți în acest an decît în urmă cu doi ani. Comentatori precum nepocăitul, al cărui singur merit era creativitatea la înjurături, sau alți ca el s-au spălat ca apa de pe pietre și au lăsat loc celor are au ceva de spus și zidesc prin comentariile lor, ca GS, cu impresionantele lui cunoștințe de chitară, Adrian, o bibliografie ambulantă, DeA, un ateu care are propensiune spre dialog, Agnusstick, Sam, Ascultarea, Anddij, și alții și alții. Fac o nedreptate că nu-i enumăr pe toți aici. Surpiza neplăcută a fost să trebuiască să moderez oameni în aplecarea cărora spre dialog am crezut. Am spamat oameni cu care am petrecut ore bune la discuții.

Am apreciat vocile feminine, care uneori s-au exprimat mai cadențat și mai clar decît multe voci masculine. Rodica, Adamaica, Lia, cum am mai spus,  deși au fost numite muieri și gospodine la modul peiorativ, nu s-au lăsat intimidate de vocile masculine cu o octavă jumătate mai jos și nici de josnicia atacurilor lipsite de bărbăție și cuviință.

Cred că cei mai mulți din comunitatea de blogări și comentatori au sesizat deja focarele de infecție cu gelozie, invidie, amărăciune, răutate, tulburare, mînia (care nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu) și , în ciuda faptului că nu au putut articula analizele întotdeauna și descrie analitic cauzele, au intuit totuși rațiunile acestui fenomen ciudat: bloguri cu 10 postări pe zi, blogări cu multe bloguri la activ, bloguri, care aparent ar întruni toate condițiile popularității (un pic de informație, un pic de scandal, o deconspirare de mess etc.), blogări talentați de altfel sînt ocoliți cu încăpățînare și de mouse-uri și de tastaturi, și de clik-uri și de comentarii.

Unul dintre motivele pentru care vizitatorii și comentatorii îi ocolesc pe cei care tot întreabă pe unii și pe alții și unii pe alții cum să își mărească numărul de accesări și de vizitatori, (numai pe cine trebuie nu întreabă 🙂 ), este probabil tocmai revărsarea de ură, de invidie, de resentiment, de mîrîială scorțoasă, de manifestare thymotică. Tocmai asta încerca să ne spună Lia, că generațiile cre ne urmează, principalii clienți ai blogurilor create de decreței, sînt sătule de resentiment, de ură, de thymotism și în general de discursul violent.

Poate că asta încercau să ne transmită și cei mai bătrîni, care nu știu să bată așa de repede ca noi pe tastaturi, dar ne-au comunicat prin biserici, cînd ne-am întîlnit cu ei, că una dintre roadele Duhului Sfînt este dragostea, bucuria, apoi pacea….

Nu știu cum să-i mulțumesc domnului Angelo Mitchievici că agrăind astfel mi-a scos in inimă gînduri pe care nu le-aș fi articulat în cuvinte decît cu mare greutate. Pensula cuvintelor lui au descris un portret pe care îl găsim prin topurile blogoznalei și prin paginile ziarelor românești de tot felul.

Sînt multe proverbe care ne-ar putea caracteriza ca neam, dar să moară și capra vecinului sintetizează spiritul românesc, privitul peste ulucă și izbucnirea de fiere și venin la faptul că altuia îi merge mai bine. Reamintesc felul în care începe articolul lui A.M.

Că resentimentul implică întotdeauna un complex de inferioritate rău lichidat nu este greu de dedus…

Cum ne putem ajuta oare unii pe alții să ieșim din această spirală a răului? Poate că atunci se vor împărți vizitatorii și comentatorii și prin alte părți spre alte luminișuri și poieni iocănești, unde, Doamne ajută!, să descoperim bucuria vieții în Duhul și Cristos în inimă.

Dumnezeu să ne ierte și să ne ajute!


Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Analize, Blogroll, Citate, dulce Românie, In-text-esant, Linkomandări. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la „Omul care mîrîie”

  1. adrian zice:

    Excelent textul, multumesc!

    Sa nu uitam o carte clasica pe aceasta tema: ‘Omul resentimentului’ a lui Max Scheler. Scheler da un raspuns pertinent, dupa parerea mea, tezei lui Nietzsche dupa care morala crestina contine o doza puternica de resentiment (mai ales in capitolul ‘Morala crestina si resentimentul’).

    O mica rectificare: titlul corect al cartii lui Jose Ortega y Gasset este ‘Revolta maselor’ (La rebelion de las masas), nu ‘Revolta si masele’.

  2. Nicoleta zice:

    Cineva vorbea de floretă! Tușat!!! 🙂

  3. patrix zice:

    si textul acesta nu este resentimentar vere? Așa îți trebuie daca te-ai incurcat cu cine nu trebuie!
    ti-ai facut-o cu mana ta, alegandu-ti prieteni ca astia.
    Bravo!

    • Marius David zice:

      Ba da, tocmai asta este, textul este o încercare de taxonomie a resentimentului, cu resentiment pe resentimentarism. 🙂
      Nu, nu-i adevărat! Am mai auzit asta azi şi chiar am fost ispitit să regret că m-am deschis faţă de Alin Cristea, faţă de Rasvan, cineva mi-a spus. Tu le-ai pus cuţitele cu care te lovesc în mînă.
      Se poate să fie adevărat.
      Şi ce dacă!
      Dacă merit, atunci este drept. Şi în asta este o mulţumire katharhică, cel puţin de tragedie grecească. Cineva este satisfăcut să dea cu sete şi să se facă dreptate. Să se facă! Primesc! 🙂
      Dacă nu merit, atunci sînt şi mai fericit. Că Scriptura ne învaţă să ne bucurăm cînd sîntem batjocoriţi.
      Da, mi-am făcut-o cu mîna mea, se pare că am un talent extraordinar de a-mi alege cei mai nepotriviţi prieteni.
      Daca ai şti cîtă creativitate îţi trebuie că să porţi o relaţie de genul ăsta! 🙂
      Draga vere Patrix, ştii tu cine moare de grija altuia…. creştinul!
      Ai făcut o faptă creştinească azi. Ţi-a păsat! Bravo!

  4. cocorici zice:

    Foarte frumos textul, si mai ales scris la momentul potrivit, ceea ce ma face sa cred ca „exista o dreptate” si pe lumea asta .Dreptate care a venit prin scrisul laicilor lumii acesteia, care sunt mai intelepti decat multi „fii” care pretind ca sunt ai Tatalui.
    Marius, rascumpara timpul si nu-l risipi pt ca este limitat si are conotatii vesnice si tu ai asa de multe de spus…ma rog sa ai putere sa nu taci si sa-ti reprezinti frumos Dumnezeul, asa cum numai tu stii sa o faci. Sa ai calauzire divina si inima iertatoare!

    • Marius David zice:

      Cocorici, eu n-aş fi îndrăznit să scriu aşa ceva, dar cred că acest text vine să rezolve o chestiune importantă: etichetarea şi categorisirea faptelor.
      Iubim pe vrăjmaşii noştri, dar nu spunem binelui rău şi răului bine.
      Isus ne-a iubit, Dumenzeu ne-a iubit, dar spune vieţii noastre păcat.
      Eu îmi iubesc fiul, dar nu-i etichetez greşit acţiunile.
      Ceea ce face acest text este să ia borcanele şi să pună etichetele corecte pe sticlă.
      Isus a îndurat batjocurile, dar nu le-a numit binecuvîntări.
      Mulţumesc pentru cuvintele bune.

  5. Lia zice:

    Marius , asa sa fie cum zici :”Dumnezeu să ne ierte și să ne ajute!” si as completa:
    PE TOTI!

    Eu nu ma simt ca facand parte din generatia de „Decretei”- imi pare rau sa-ti spun dar nu-s nici din generatia lui Ceausescu, nici din generatia de azi.
    INSA,Sper sa fiu din generatia imparatiei lui Dumnezeu.
    Binecuvantare sfanta sa fie tuturor!

    • Marius David zice:

      Draga Lia, am apreciat spiritul tău împăciuitor. După cum vezi, din păcate, între bărbaţi este foarte greu să faci pace uneori. Unii bărbaţi se hrănesc din conflict. Le-aş spune mai degrabă bărbătuşi. 🙂 Unii nu se simt bine şi vii decît în luptă. Şi dacă nu este o caută cu lumînarea. Aşa cum spuneam într-un comentariu ieri. Dacă caută pe aici nu-i rost de aşa ceva.
      Foarte greu de înţeles pentru o femeie aşa ceva. Asta îmi spune tot timpul soţia mea. De fapt ea este principala vinovată din cauza căreia am renunţat la luptele acestea inutile. Sînt manipulat de soţie, recunosc, şi mă simt foarte bine de cînd se întîmplă asta :). Puls 70, TEnsiunea 115 cu 75, chiar şi cînd citesc comentariile la blog 🙂
      Să ne întoarcem la sursa vieţii noastre, despărţiţi de El nu putem face nimic.

      Din ce generaţii sîntem? Nu ştiu, de ieri de cînd fiica mea a împlinit 17 ani încep să mă simt socru, deşi ea nu mi-a dat niciun motiv pînă acum 🙂

  6. Marius David zice:

    Draga Ioan B. aşa cum ai cerut, nu las comentariul on line.
    Am spus cîte ceva şi în celelalte comentarii către prietenii noştri.
    Îţi mulţumesc pentru gîndul din inimă. Da, este o perspectiva la care m-am gîndit şi mă gîndesc.
    Există, da, aşa cum ai sesizat, un zgomot de fond în spatele acestei postări, poate că este un pic de durere?
    Se poate. Durerea de a fi pierdut un fost viitor prieten.
    Cred, aşa cum spuneam şi lui Cocorici, cred, că acest text face slujba de a pune lucrurile în ordine, de a lipi etichtele potrivite pe borcanele potrivte.
    Nu putem spune răului bine şi binelui rău. Cam asta era ideea.
    Curajul este să îi iubeşti pe cei ce te vrăjmăşesc şi după ce ai etichetat corect faptele lor.
    Poate că asta nu înţelegem noi cîteodată cînd spunem că dragostea e oarbă. Erosul este orb.
    Dragostea Agape este lucidă şi de aceea… suferă totul, după ce va fi acoperit, nădăjduit (ca o „naivă”, ca o „proastă”, în ciuda oricărei nădejdi), crezut totul..
    Cred că cititorii mei mă cunosc de destulă vreme ca să înţleeagă direcţia în care mege acest post: am făcut cîteva constatări. Am constatat acele lucruri cu speranţă şi bucire.
    Am nădejde că ceva se schimbă în blogosfera românească. Ce şi cît va dura acest proces? Vom vedea!
    Mulţumesc pentru atenţionări şi epntru cuvintele bune şi din suflet.
    Apreciez astfel de expresie a criticii.

  7. mitica zice:

    ,,Cred că cititorii mei mă cunosc de destulă vreme ca să înţleeagă direcţia în care mege acest post:”
    -.
    -sunt unul dintre cei care doresc o directie buna a acestui blog –si nu doar a acestui blog ci a tuturor blogurilor administrate de copii lui Dumnezeu .
    ….Incercand sa dau o definitia a blogului as spune ca este o…,,extensie” a personalitatii.Pot fi rezultate BUNE dar si RELE … depinde de cel… si modul in care-l foloseste .

    • Marius David zice:

      Draga Mitică, aşa să ne ajute Dumnezeu, să avem o direcţie bună.
      Este aşa de greu să navighezi prin marea internetului păstrînd direcţia bună… care este Steaua noastră polară, ce reper ne-am luat.
      Azi mă gîndeam să scriu despre Pleşită, pentru că am creat un verb pornind de la el în cartea mea, dar m-am abţinut, am postit, ca să nu îmi dau drumu la răutate.
      Mi se pare aşa o catastrofică inversiune a valorilor…
      am o grămadă de postări pe care le-am scris doar pentru că m-am simţit eu bine din punct de vedere stilistic şi epntru că mi-a plăcut să le scriu. sînt la privat pentru că nu folosesc nimănui…

  8. Vaisamar zice:

    # Mircea Buzdugan. Mihnea Georgescu a făcut un masterat la Institutul Baptist din Bucureşti. Apoi s-a apucat de afaceri (business) şi apoi de alte afaceri care nu intră în categoria business. Dar despre acestea din urmă numai el ar putea da detalii.

  9. Pingback: Despre resentiment VERSO despre dragoste (necondiţionată?) ori nost-alghia, invidie şi “blogărul ros de invidie”? | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.