Îl găseşte cineva pe Andrei Pleşu în Japonia?

Textul circulă de mai mult timp pe net, fără diacritice, fără sursă. Ieri l-am primit de la un prieten. Nici el nu ştie sursa. Am Googălizat, dar nimic. Poate că n-am avut destulă răbdare.

Ce urmează mai jos nu este numai o lecţie de stil … am rîs cu lacrimi cu întreaga familie…Poate că ultimele rînduri sînt cele mai importante, despre cum stăm…
Poate cineva să îmi spună sursa textului… prima apariţie, că ce a apărut după aceea pe cîteva bloguri nu mă interesează prea mult….

Iată dar…

ANDREI PLEŞU ÎN JAPONIA

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.

Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe.

Pentru mine, Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “strain”. Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european “civilizat” într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar.

În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul …

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate.

Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…

La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic.

Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de “bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei “de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. “Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” “Ba, din contra – îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urma!”

Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet (”interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.

Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud.

Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: “Shabu-shabu!” Trag concluzia ca “shabu-shabu” înseamna, pur si simplu: “agit-o!”, “misc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hais-cea!”.

Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert).

Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie.

Dupa chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor.

Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd – fara autoritate – fapturile gracile ale celorlalti, pentru care “lotusul” nu parea sa creeze dificultati.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”.

Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste…

Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. “Vai, ce gradina frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale.

Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine.

Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.

În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.

Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia!

În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în dulce Românie, In-text-esant. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Îl găseşte cineva pe Andrei Pleşu în Japonia?

  1. Patrix zice:

    Am ras cu lacrimi!

    Multumim Alteritas!!!!

  2. Nicoleta zice:

    Textul este o bijuterie de jurnal! Mulțumim. O bună destindere de sambata seara.

    • Marius David zice:

      Nicoleta, cred că este şi bună întindere de sîmbătă seara, întindere a registrului stilistic.
      Uneori înainte e predică, înainte de orice discurs, citesc cîte un text dens fie în româneşte fie în engleză ca să mă întind, este un flel de încălzire ca la sportivi, ca la cîntăreţi.

  3. felix zice:

    de cand mi-s nu am crezut ca exista filme de groaza si sa rizi pana la lacrimi!!!!!

  4. Pingback: Cu japonezul (nu) m-am făcut japonez « lumea adam(a)ică

  5. adrian zice:

    Textul a aparut initial in revista lui Dinescu, ‘Plai cu boi’, martie 2002. Apoi a fost inclus in culegerea de texte cu titlul ‘Obscenitatea publica’, Humanitas, 2004, pp.234-240 („Romani in Japonia”). A fost republicat in ‘Comedii la portile Orientului’, Humanitas, 2005, pp.157-165. Cartile merita banii, Andrei Plesu scrie in cea mai frumoasa si savuroasa limba romaneasca.

  6. adrian zice:

    Pentru tipicarii de pe blog, rectific paginile la ultima referinta: pp.157-164! 🙂

    • Marius David zice:

      Foarte bine, mulţumim. Există tipicari foarte exactizaţi pe blog pe aici, chiar dacă nu comentează întotdeauna. Este bine să precizezi precis, exactitate fidelă şi cu o acurateţe foarte riguroasă tocmai pentru aceştia 🙂

  7. cllod zice:

    Daca nu ma lasa memoria, am citit acest text (cel putin o parte din el) in cartea lui Andrei Plesu: Comedii la portile Orientului

  8. emma zice:

    Eu am ascultat în nenumărate rânduri textul acesta pe Comedii la porțile Orientului, un excelent audiobook Humanitas în lectura autorului. (http://www.metropolis.ro/books/book.php?product_id=1337)

    „Ce inseamna, de fapt, Comédii la portile Orientului? Inseamna mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra subrezeniilor indigene,
    verva cotropitoare, limbaj luxuriant si un farmec al rostirii care nu se obtine
    din dictionare si compendii. Aveti de-a face, asadar, cu un audiobook de gala. Rostul lui e sa ne binedispuna si sa ne reconecteze la literatura pura. Caci dincolo de eventuala lor miza pedagogic-moralizatoare, Comédiile asta sunt: bucati sau mai degraba bucate literare, din care nu lipseste nici o mirodenie si care alcatuiesc un ospat de neuitat.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.