Am intrat în azilul vechi în care mirosea a urină coaptă și a fecale uscate, un miros acru-dulceag de mîncare stătută, de ceai coclit și de transpirație învechită pe pijamale decolorate de soarele care bătea ratatamul pe podele și noptiere cu razele-i ca niște degete de chitarist înainte de concert.
Ochii împăienjeniți ne-au privit, brațele slabe ne-au îmbrățișat ca pe copiii pe care i-au ridicat odată puternice de la pămînt …
– Sînteți copiii mei? M-a întrebat o doamnă curată, cu un halat alb-rozaliu, cu părul cărunt strîns îngrijit într-un coc patruzecist-cinzecist.. probabil una dintre frumusețile Bucureștilor… cu fața albă, ridată frumos, ca o hîrtie mototolită puțin, dar renetezită de răzgîndul poetului…
Am privit încurcat împrejur…. mi s-a făcut semn de la celălalt pat să răspund afirmativ…
– Mda, putem fi nepoții dumneavoastră, bunico…
– Ah, ați venit să mă luați, nu-i așa? Mă luați… Mi-a spus mie fata că vine marți și mă ia..
– No luați în seamă, mamă, au lăsat-o copiii acum cinci ani aici, e senilă, sărmana, ai ei sînt profesori pe la universitate, colonel are un băiat, o fată doctoră… dar spun că face pe ea și că ia cuțitu din bucătărie să le facă rău. Prostii, e cuminte, dar nu știe ce zi e și nu-i mai cunoaște pe ai ei…. dacă matale spui că ești fiu ei.. așa crede, dacă îi spui că o iei, așa crede, dacă o lași și spui că vii din nou marți…. așteaptă cuminte. A uitat deja cine ești… ia spune-i că ești nepotu ei să vezi ce să bucură…
– Și dumneavoastră cine sînteți? Iertați-mă, vă rog, vă întreg pentru că uit… am o boală.
M-am uitat împrejur și am văzut undeva notat: internat definitiv… DEFINITIV
Am ieșit în hol cu nările inundate de miros, cu gîtlejul strîns și cu ochii lucioși…
Am ascultat atent și dincolo de șlapii tîrîiți și chicotelile asistentelor care împingeau cărucioarele cu fierturile nesărate am auzit cîntecul singurătății oamenilo:
Scrîșnetul icnit al bărbatului tînăr, văduvit, care își ține pruncii peste sicriul femeii,
Oftatul în pumni ai bătrînului care așteaptă pe hol la cardiologie efectele defibrilatorului,
Plînsul înnecat de muci ai copiilor care întind mîinile printre zăbrelele paturilor din orfelinate,
Strigătul înfundat al tinerei mame care s-a repezit să se încuie în baie și să-și umple cămașa de lacrimi, cînd a fost întrebată de fetița de trei ani: și tati mai vine acasă?
Tînguirea senilă a femeii de lume, cunoscută odată, amanta tuturor, dar părăsită în zbîrciturile și căruntețea ei,
Șuieratul oftat printre dinții lipsă ai văduvei învechite în văduvia ei
Mormăitul adolescentului cu handicap mintal care a decojit peretele și a făcut crustă groasă în spatele capului de izbitura repetată în zid,
Șoapta înfricată a soldatului singur în post noaptea,
Însingurarea celui pierdut în munți la apropierea serii și groaza fiecărui foșnet sau troznet.
Există un cîntec al tuturor oamenilor singuri.
Singurătatea nu are un cîntec, este doar un bocet disperat, prelung, tînguit, fără instrumente și care nu strigă slavă….
Nici măcar Dumnezeu nu este singur… de aceea niciodată nu ne lasă complet singuri,
Ploaia cade şi peste cei buni şi peste cei răi, soarele luminează peste cei drepţi şi nedrepţi.
Iată Dumnezeul celor singuri:
Proverbe 15:25 Domnul surpă casa celor mândri, dar întăreşte hotarele văduvei.
23:10 Nu muta hotarul văduvei şi nu intra în ogorul orfanilor,
11 căci răzbunătorul lor este puternic: El le va apăra pricina împotriva ta.Psalm 68:5 El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor,
El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel Sfânt.
Ştiţi de ce se vorbeşte aşa de mult în Biblie despre orfani şi despre văduve? Eu ştiu, pentru că am crescut în casă de văduvă, rămasă singură la 27 de ani. Ştiu cum se aude bocetul oprit şi plînsetul scrîşnit, zîmbetul forţat printre lacrimi şi am învăţat cum se poate răspunde la cele mai dificile întrebări. Cele mai dificile întrebări sînt puse de copii între trei şi cinci ani. Soră-mea avea trei ani
– Mama, tătuţu unde este?
– Cu Domnu Isus, mamă!
– Şi mai vine să ne viziteze? Se mai întoarce acasă?
– Da, în visurile noastre mai vine…
– Şi cum putem să facem să-l visăm?
Pentru că n-a avut un răspuns clar, sora mea a umblat noaptea prin casă multă vreme, de la trei ani pînă după ce a mers la şcoală… iar medicii doreau să o trateze de somnambulism. Era doar un cîntec al singurătăţii.
Iată cum ne sfătuieşte fratele Domnului…. să nu ne lăsăm singuri unii pe alţii, pentru că nici lui Dumnezeu nu-i place singurătatea. Şi-a lăsat Biserica-Mireasă să ne mîngîie cu mîngîierile Lui… în necazurile noastre.
Iacov 1:27 Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.
***
Dumnezeu nu ne lasă o clipă singuri, fie că Îi admitem existenţa sau nu. Ascunderea lui Dumnezeude noi se numeşte Iad. Acela este Iadul, acel topos în care prezenţa lui Dumnezeu se restrînge prin voia Sa suverană. Raiul? Să-I contemplăm veşnic frumuseţea. Iadul? Să nu mai avem niciun semn al prezenţei şi dragostei Sale.
O eternitate se va auzi totuşi un disperat cîntec al oamenilor singuri, cu totul singuri, al celor care refuză în mod constant prezenţa lui Dumnezeu acum şi în vecii vecilor….
***
sursa foto 1 AICI
sursa foto 2 AICI.
Marius Cruceru 
http://barzilaiendan.wordpress.com/2009/07/27/moarte-in-familia-morcan/
Da, aflasem, Logik, la asta făceam referire într-una dintre postările anterioare, cînd am pus un cîntec, dar nu am vrut să expun familia la telefoane inutile.
Este foarte greu în astfel de situații să răspunzi la fiecare telefon și să explici ce s-a întîmplat.
Fratele Morcan este pastorul care m-a botezat, am petrecut ore bune cu el, am împărtășit și necazuri, mi-a fost păstor cîțiva ani de zile și la Iași și la Scînteia, pînă am plecat la facultate.
Este un om deosebit. Nu am mai întîlnit pastor care să facă studii biblice așa de clare ca el.
Are un dar deosebit de învățător.
Îi datorez multe și sînt profund îndurerat de ce s-a întîmplat.
A fost greu încercat în acești ani.
Dumnezeu sa se îndure. Rugați-vă pentru întreaga familie. Băiatul mai mare este încă în stare de șoc, cel care l-a descoperit pe Alex.
Frate… esti profesor la Oradea… ce cauta i din i in articolul acesta (si nu numai)? sau ati ramas pe stil; vechi? am pretentie de la dvs!!!!
Radu Voda, bine ai venit in primul rind!
Da, tocmai pentru ca sint filolog scriu pe stilul vechi. Am argumentele mele impotriva acestei prevederi abuzive a Academiei Române, care a votat inginereşte pentru acesta scriere. Marile edituri, Humanitas, spre exemplu, a scris multă vreme cu î din i şi cu sînt.
Exista mai multe argumente pentru asta.
am scris pe celallat site pe patratosu despre asta.
te rog sa citesti deespre asta,
mai ales Stelian Dumistracel, Stelian Dumistrăcel Lupta în jurul literei â şi demnitatea Academiei Române. …
Nu tot ce este vechi este rău, nu-i aşa? 🙂
Tocmai pentru că şi eu am pretenţie de la mine şi de la Academia Română scriu aşa cum scriu. este o formă de revoltă, dacă vrei.
In familia mea am doua persoane care lucreaza la un azil de batrani ,nora si nepoata de 20 ani .In fiecare zi imi povesteste despre aceste persoane .Depresia este cea mai grea boala si pentru persoana bolnava cat pentru cei de linga ei .Chiar acum citeva zile ne spunea la tv ca in America din trei doi sunt bolnavi de depres .Doamne ai mila de copiii Tai sa nu aibe parte de cantecul siguratatii!
Viorica, poveștile azilului pot forma un roman, o serie de romane.
Cine stie unde ne va ingadui Domnul sa ne petrecem batranetea,,,este atata tristete acolo;
astepti doar sa vezi cand iti vine si tie randul ca vecinului de camera sau de palier,ca sa pleci acasa.
Ferice de cei care au aceasta nadejde a plecarii Acasa.
Am fost de curand la caminul de batrani din Brasov,
modern frumos,doi in camera…(majoritatea nu se inteleg unul cu altul)Domnul insa i-a binecuvantat cu o doctorita buna blanda,(nu ca mine)credincioasa ,este o prietena de a mea,tanara de vreo 32 de ani.
Stand in cabinetul ei,asistam la felul in care ii trata cu zambetul pe buze pe fiecare,cei care intrau o tutuiau,iar ea glumea cu toti.Majoritatea intrau ca sa-si faca de lucru,sa mai auda o vorba buna.Cei mai tristi intrau barbatii,,mi-era tare mila de ei..ce urat le-o fi…fara nimeni dn familie.Femeile mai sporovaiesc,dar ei au o figura atat de neajutorata.
Cecilia,doctorita,(sa va rugati pentru ea sa-i dea Domnul putere)imi spunea ca le lipseste familia,ca de fapt locul unui batran este in sanul familiei, ca atmosfera este deprimanta,desi au conditii bune.
Cu toate ca sunt multi este o trista singuratate.
Elisa, pentru cei internaţi definitiv nu mai există un … acasă… pentru unii există ACASĂ, alţii vor rămîne pururi înstrăinaţi.
frumos ce spui despre doamna Cecilia
Citind articolul am fost profund impresionata …Ai avut o mama exceptionala…numai cine trece deserul acelei singuratati poate intelege…
Asta este unul din multele mele regrete…
http://rodicabotan.blogspot.com/2009/07/in-sfirsitl-am-gasit-saum-gasit.html
Şi încă o mai am, Rodica, are 61 de ani.
am citit articolul tău foarte sensilbil.
Pingback: Psalmojurnal « lumea adam(a)ică
Bravo pentru scrisul cu „Î din I” şi „sînt”. Aceasta este adevărata limbă română, cea logică şi naturală, nu cea supusă la operaţii de chirurgie estetică care au complicat-o şi i-au redus muzicalitatea.
Comentatorul Radu Voda greşeşte complet în ceea ce a spus mai sus. Este ridicol să se scrie acelaşi sunet (Î) cu două litere, mai ales cînd sunetul se numeşte în fonetică „I posterior”, deci este înrudit cu I, nu cu A. Lucrul acesta se observă uşor la pronunţarea unul după altul a sunetelor I, Î, A. În cazul lui I şi Î pronunţarea este asemănătoare (gura semideschisă), la Î limba fiind dusă un pic mai în spate. În cazul lui A pronunţarea este complet diferită, cu gura larg deschisă şi fără intervenţia limbii. Ca urmare scrierea corectă este Î, nu Â.
Se poate accepta scrierea cu  în „român” şi familia de cuvinte derivate, dar în rest est e o complicare inutilă care nu a dus decît la creşterea erorilor de ortografie.
Cuvîntul „sunt” este pur şi simplu o invenţie nefericită în română, fiind luat din latină în secolul 19 şi băgat artificial în română în scop de imagine, adică pentru a le băga în ochi străinilor originea latină a limbii române. Dar această manevră care s-a vrut şmecheră a fost de fapt o tîmpenie fără de seamăn, pentru că „sunt” e un cuvînt mai greu de pronunţat, care împiedică vorbirea obişnuită, motiv pentru care nici nu este folosit de marea majoritate a românilor în vorbire. În ce priveşte muzica sau poezia „sunt” este de-a dreptul criminal, pentru că nu are deloc muzicalitate şi nici nu este potrivit pentru rime. Asta face ca în cîntece „sunt” să fie practic absent. Este un cuvînt care face parte dintr-o limbă moartă (latina) şi nu are ce căuta într-o limbă vie (româna). Cuvîntul viu şi pur românesc este „sînt”, folosit dintotdeauna de către populaţie şi care a existat de cînd există limba română (dovadă fiind scrierile vechi ale cronicarilor munteni şi moldoveni). Şi „sînt” provine tot din latină, din conjunctivul „sint”, deci este la egalitate cu „sunt” în ce priveşte originea. Însă „sînt” este superior prin uşurinţa de pronunţare şi prin muzicalitatea lui, ceea ce îl face indispensabil pentru limba română.
Cine vrea să scrie în limba română naturală, logică şi corectă trebuie să scrie cu „î din i” şi „sînt”.
V.BArbu, bine ai venit!
Bine ca nu sint singurul pe lumea asta … in Rromînika asta.. 🙂
Excelenta argumentația! Mai ales partea cu fonetica si muzicalitatea.
se vede că ești de meserie… sau greșesc?
bun venit in clubul celor cu prietenilor cu î din i! 🙂
SÎNT extrem de încîntat de cunoștință! 🙂