Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius, ai dreptate, inclusiv cu Yoko.
Lenon, după ce a făcut afirmaţia că, din moment ce e mai cunoscut decît Isus Cristos, e mai important decît El, şi-a meritat-o din plin- nu moartea, ci nevasta. Pentru că primul act de distrugere „artistică” a lui Yoko au fost Beatles-i, eu aşa cred.
Arta urmează „la pas” angoasele, trăirile sufletului unei generaţii. Prima parte a Trilogiei lui Schaeffer defineşte exemplar această artă aflată sub linia disperării.
Bienala de la Veneţia, ca şi alte expoziţii de artă contemporană nu fac decît să arate că omul s-a adîncit în acea criză despre care vorbeau Schaeffer şi alţi.
Omul care sparge oglinda veneţiană nu este original, continuă, ca şi Yoko, un curent mai vechi- vorbesc despre Happening-. Cadavrul din bazin, la fel. Priveşte însă feţele tîmpe ale majorităţii celor care privesc lucrările: stupoarea lor imbecilă, extazul nerăbdător, în aşteptarea climaxului- spargerea oglinzii, în ilustraţia ta-, ele fac parte integrantă din tablou, aşa cu rama unei pînze desăvîrşeşte opera. În sensul ăsta, „maimuţoiul” care sparge oglinda e genial.
În fotografiile de la Bienală există şi un artist pe nume Thomas Schutte- poza 7-: nu e „simpatică”? nu crezi că seamănă cu politicienii lumii, cînd se adună la G8? 🙂 . Nu recomand alte opere ale lui Schutte, că iese scandal „la comunitate”… 🙂
Postarea ta îmi aminteşte de expoziţiile organizate de ICR-ul lui Patapievici, în toamna trecută: nimeni nu pricepea nimic nici acolo, dar se înghesuiau să vadă, să promoveze.
Arta ca scandal nu e nouă, de la impresionişti încoace tot aşa a fost, atîta doar că acum există o disoluţie tot mai accentuată a formelor, paralelă cu mişcarea browniană a tuturor „adevărurilor” posibile.
Relativizarea conceptelor de bine şi rău, frumos şi urît, adevăr şi minciună- ce te aşteptai să ofere, plastic vorbind?
În artă, normele au fost sparte demult, iar reacţia în faţa imaginilor noi nu trebuie să fie de mînie proletară, nici de amuzament. Pentru că acolo suntem „noi”… Îmi pare rău că nu am bani şi timp să mă duc la Veneţia să văd Bienala, pentru că ar fi fost un prilej de meditaţie fără vorbe mari şi ochi daţi peste cap. 🙂
Draga Rasvan, poţi să faci ce vrei cu banii tăi, poţi să mergi şi la Veneţia, mie mi-ajunge lecţia de aici.
Tocmai de asta fac trimitere la aceasta artă, pemine mă ajută să văd care sînt frămîntările unei generaţii.
Una dintre operele lui Schutte cred că este făcută din sîngele lui, sper să confund.
Eu n-aş sta aşa de relaxat… arta ca autoportret, dacă reuşesc să descurajez măcar pe unul singur cum că aceste lucruri le poate face oricine are o idee, (oh şi cîte idei n-am … aş fi cu succes un mare artist contemporan… vouă 🙂 ), o idee trăznită este artist şi orice bocanc rupt cu sticlă pisată pe bont este capodoperă ….
Mai e ceva, zic eu: este oare întîmplător că o astfel de artă e contemporană cu manifestări tot mai zgomotoase, cu mulţimi tot mai isterizate în căutarea lui Dumnezeu acolo unde el nu poate fi găsit? Pelerinajele pe la tot felul de moaşte, pe la icoane făcătoare de minuni şi izvoare tămăduitoare de toate bolile, trupeşti şi sufleteşti?
Omul vrea să fie acolo, să aibă o experienţă mistică, care nu se poate povesti decît între cei care au fost acolo. Fiecare „a simţit ceva”, „i s-a arătat” sau „i-a vorbit” numai lui divinitatea- cuvîntul divinitate apare tot mai des folosit în masmedia, nu ştiu dacă aţi observat-.
Multe din expoziţiile de artă contemporană sunt considerate „întîmplări artistice”, oamenii vin acolo „să simtă ceva”. De aici, valul tot mai mare de şarlatani care răspund nevoii vulgului. Moşulică ăla care spărgea oglinda era un preot al noii arte, el executa un act divinatoriu, iar oglinda era altarul pe care el sacrifica momentul. Iar fraierii ce spun: „Mă, am fost acolo! Nu se poate descrie ce-am simţit, dar parcă m-a furnicat la inimă! Artă mare, mon cher!”
Oamenii caută senzaţii unice, iar arta asta, ai să rîzi, dar e mai religioasă decît sunt piramidele, pentru că presupune o experienţă mistică atît din partea privitorului, cît şi a „artistului”. Religia asta se cheamă artă, iar noţiunea de „bun gust” este un termen laic, care nu are ce să caute în „biserica” numită expoziţie.
da, interesant ce spui despre PREZENŢA ACOLO, ei asta este un motiv de meditaţie.
Să te afli cu trupul acolo, cînd se întîmplă actul artistic…
Căutarea senzaţiilor, decapitarea în direct, pe scenă…
Aproape că mi-aţi inspirat titlul unei postări: Yoko’s Yucky Art. Nu mă surprinde atât faptul că madama e „lemn” în materie de artă, ci că îşi mai găseşte atâtea mii de admiratori la fel de „lemn” sau mai „lemn” decât ea.
P.S. Lemnoghicitoare: „lemn” + „paralel” = ?
Răspuns: „plută”
Păi nu vezi că face pluta? Ba, este un fel de „cumpănă”! Cumpănă cu scaun! Scaunul numai la cap nu este … dar oricum simulează bine, este pe-aproape!