Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Coboratu-te-ai intru cele mai de jos ale pamantului
Si ai sfaramat incuietorile cele vesnice
Care tineau pe cei legati, Hristoase.
Si a treia zi, precum Iona din chit,
Ai inviat din mormant.
(din Canonul Invierii )
„Al doilea Adam Cel ce locuieste intru inaltime S-a pogorat lui Adam cel dantai pana la camarile iadului” (Canon Sambata Mare, din Cantarea 8)
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” (din rânduiala Sf. Liturghii)
In virtutea naturii Sale dumnezeiesti, Hristos Se afla in patru ipostaze care se petrec simultan: In timp ce trupul I se afla in mormânt, El Se pogoara la iad, ii sfarâma portile, intra in el ca un biruitor si ii trage afara pe toti cei care-L asteptau acolo, de la Adam pâna la Ioan Botezatorul. Hristos nu a inviat de dragul propriei Sale invieri, ci de dragul celor ce aveau nevoie de ea, ceea ce il va face pe Parintele Staniloae sa confirme, lapidar si inspirat, invatatura rasariteana potrivit careia invierea a inceput in iad. In acelasi timp insa, Hristos Se afla si in rai, asa cum ii fagaduise pe cruce tâlharului pocait. si tot in acelasi timp Se afla impreuna cu celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi, Tatal si Duhul, de Care, in fapt, nu Se despartise niciodata, de vreme ce intruparea Lui s’a facut fara mutare si fara schimbare, asa cum va spuneam mai sus.(Bartolomeu Anania)
Învierea Domnului – Anástasis – este reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorârii la iad. “Spre deosebire de alte icoane ale praznicelor împărăteşti, icoana Învierii redate sub forma Pogorârii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe din Noul şi Vechiul Testament” (C. Cavarnos, op. cit., p. 106), cum ar fi Efeseni 4, 9-10, sau I Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire (“Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” – Fapte 2, 25-27, subl. n.). Sfântul Simeon Noul Teolog tâlcuieşte astfel tradiţia Pogorârii la iad: “Hristos S-a pogorât la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte până la învierea cea de obşte” (apud C. Cavarnos, loc cit.). Hristos Însuşi S-a pogorât la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormânt). Dar Sfântul Ioan Damaschin (autorul Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credinţa ortodoxă, III, 27): “Aşadar, chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de corpul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea Lui nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de corp, şi astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două ipostase. Căci corpul şi sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvântului, şi cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, având existenţa în unica ipostasă a Cuvântului. Astfel, unica ipostasă a Cuvântului a fost şi ipostasa sufletului, şi a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decât ipostasa Cuvântului. Ipostasa Cuvântului a fost mereu una şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic însă era unit prin Cuvânt” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 176). Icoana încearcă să figureze totdeodată această realitate tainică, iminenţa Învierii lui Hristos şi încredinţarea viitoarei învieri a morţilor.
Pingback: Isus în închisoarea duhurilor « Pro(-)scris
O completare: http://sldsjd.wordpress.com/2009/04/13/isus-in-inchisoarea-duhurilor/
Multumim pentru o alta opinie, Liviu,
Multumim, Irina, pentru perspectiva adusa de tine.
Discutia este inca deschisa.
Din analiza pe care o face studentul, cea mai buna interpretare ar fi cea prezentata in concluzia eseului, aceasta reprezentand si pozitia clasica a unor teologi baptisti de renume (john gill, john owen, matthew henry, etc)
Totusi, in aceasta interpretare trebuie reconciliata succesiunea evenimentelor, daca exista vreo legatura temporala intre ele: cand s-a dus Isus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare? Dupa ce a fost inviat in duh? Caci daca aceasta propovaduire are loc dupa ce este inviat in duh, atunci concluzia eseului este fortata si interpretarea trebuie sa fie alta.
Dar daca cele doua evenimente (invierea in duh si propovaduirea) nu au nici o legatura intre ele (adica autorul vrea sa spuna ca acelasi Duh a fost implicat in ambele evenimente, invierea de acum si propovaduirea de atunci) atunci dificultatea interpretarii dispare iar concluzia este cat se poate de logica. Nu cunosc limba greaca, dar eu tind sa cred ca aceasta este interpretarea cea mai potrivita.
Pingback: Isus în închisoarea duhurilor şi despre duşmani şi vrăjmaşi « La patratosu