Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
din pacate, mi se pare ca sunt putini cei care mai au dreptul sa vorbeasca. noi romanii vorbim mult, realizam putin. nu suntem originali in aproape nimic, copiem de la altii, dar nici asta nu o facem bine. in plus ne-am obisnuit si cu numele de `teritoriu de sacrifiui`, `neam de sacrificiu`.
greu a fost, greu va fi.
noi nu stim ce e unitatea. natiunea romana nu cunoaste pretul patriotismului adevarat. stamosii nostri ou platit cu sangele cu vietile lor pentru a asigura vatra unde sa le creasca pruncii. eu ce fac? tu ce faci? pe langa vorbaria multa ar trebui sa punem un dram de seriozitate si responsabilitate in ceea ce facem.
Ma gindeam ca „saracia” este de cele mai multe ori punctul de intoarcere.
Fiul risipitor a trebuit sa ajunga la roscove si nici pe alea nu le mai avea. Noi toti strigam „saracie” chiar si aici in America.
Unele lucruri s-au schimbat de cind cu criza asta. La unii insa schimbarea este numai in faptul ca huzuresc mai putin decit inainte.
Ca sa se uneasca oamenii au nevoie sa ajunga la un numitor comun…si atita vreme cit saracie de exemplu inseamna ceva diferit pentru fiecare om…nu se poate rezova ecuatia…
Că bine zici, GAbriel, ei, dar nu mă voi opri totuşi că pentru dreptul de a avea blog am văzut oameni murind.
Să fim responsabili însă în ceea ce spunem.
Rodica, sărăcia nu întotdeauna este un punct de conversiune şi conversaţie cu sine, uneori este începutul unui drum spre mai jos.
Pingback: Încordări, Ţara lui Papură Vodă, Epilog la Platon, Titanic, arhitectura postmodernă şi slăbănogii nevindecaţi « La patratosu