M-a ispitit gîndul ca anul acesta să mă pun „în rînd cu lumea”. Nu reuşesc. Nu pot să mă aşez „la linie”, cum se spune, la comun. Nici în armată n-am reuşit. N-am reuşit nici pe vremea lui Ceuşescu să stau în rînd cu lumea, membru normal UTC, pionier, locţiitor de comandant de unitate (şnur bleu, pentru cine îşi mai aminteşte) cufundat într-un celebru anonimat. Cu plasa la rînd, îmbrăcaţi în acelaşi fel de palton, cu acelaşi fel de căciulă de miel-sugar, cu acelaşi fel de bocanci luaţi pe sub mînă de la depozitele partidului. Cu pile, cunoştinţe, relaţii (PCR).
sursa foto Andrei Pandele
Autorul fotografiei este Andrei Pandele
„În rînd cu lumea” este o tentaţie căreia îi facem cu ochiul generos. Să fim la fel, să nu ne dibuiască cumva că am fi diferiţi. Cine, ceilalţi, cei normali, „gura satului”, spaima românului.
***
Plictisitoare conformitate cu mediul este predicată cu entuziasm de noua generaţie de lideri, care găsesc în „relevanţă” toată sistema pentru succesul faţă de noua generaţie.
De fapt nu ni se predică vreo în-dreptare radicală, sîntem doar aşezaţi la coadă, în rînd, cuminţi, frumuşel. Stăm în „rînd cu lumea”, ca pe acele vremuri, nimic diferit, poate „se dă ceva”, înghiţindu-ne cu secul glumele pe seama Partidului, glume care ne-ar fi scos din rînd spre lămpile băgate în ochi ale miliţiei.
Sîntem cuminţiţi, asemuiţi cu totul celorlaţi, purtînd aceleaşi plase de un leu, cu acelaşi tip de servante, chiar cu aceleaşi aragaze, chibrite şi bibelouri.
„În rînd cu lumea”, în spatele doamnei, că dînsa este prima. Ea s-a aşezat dintîia la rînd şi noi ne frecăm palmele şi ne izbim bocancii unii de alţii, poate poate s-o da ceva. Nu se dă nimic. Se ia. Ni se ia identitatea, marca şi transmitem celor din jur un mesaj încîlcit. Nimeni nu mai ştie ce sîntem de fapt, nici noi, nici ei.
Vă amintiţi? Totdeauna cel care se aşeza primul la rînd avea un fel de ascendent de autoritate faţă de ceilalţi, mai ţineţi minte? Ultimul care se aşeza la rînd era un fel de novice, care asculta cu sîrg pînă intra în atmosferă… Noooo! Nu puteai să te aşezi la rînd şi să „dăşchizi gura aşa… din prima”. Te aşezai… „în rînd …” pînă te aliniai cu plăsuţa, sticlele, cofrajele şi gîndul cu „toată lumea”. Şi aveam impresia că o facem de bună voie şi că ne facem vreun bine.
***
Vajnica noastră rebeliune faţă de autoritatea tradiţională a părinţilor şi faţă de credinţele bunicilor nu este nimic altceva decît o tîmpă supunere faţă de alte autorităţi, peer pressure, presiunea generaţiei noastre. Nu facem nici o revoluţie, nici o schimbare, nici îndreptăm ceva, ne mulăm şi ne încovoiem cuminţi pe tiparele congenerilor noştri. NE plîngem că „lumea a intrat în biserică”. Fals. Dînsa stă cuminte. N-a intrat, nu este chiar atît de agresivă. Biserica poate fi mai agresivă decît lumea. Lumea stă cu braţele încrucişate şi zîmbeşte peste ochelari privindu-ne cum ne aşezăm singuri la coadă, cu creieierele spălate de lozinci „să cîştigăm generaţia noastră, să lepădăm legalismele, generaţia de peste 50 de ani este pierdută, să fim relevanţi… „.
Ca şi acum de alfel, nu?
Falşi reformatori ne îndeamnă la conformare, falşi predicatori, ne îmboldesc la o falsă revoluţie, o revoltă faţă de părinţi, o răzvrătire faţă de tradiţii, pentru o anesteziantă adaptare la mediu. Predicatori cu verb şi carismă încearcă să ne demonstreze că ne-au crescut nişte proşti, ale căror căi urmîndu-le, nu vom mai avea succes la „lumea în care trăim”. Propunerea? „În rînd cu lumea!” Spilcuiţi vorbitori, cu accente şi anglisme, ne arată calea de ieşire din cumplitul legalism prin care încă mai eram în afara rîndului, pentru a ne arăta, paradoxal şi cumplit meşteşug de torsiune a minţii, că sîntem mai atrăgători fiind al fel şi cu totul asemenea.
Sîntem prostiţi ca nişte pionieri şi şoimi ai patriei cu şnururi roşii, galbene şi albastre, joacă de-a soldăţeii fără săbii, cu lozinci fără putere: „Tot înainte!”. O generaţie care vrea să fie relevantă pentru lume este tot mai în rînd cu lumea… Sîntem cumsecade şi îmblînziţi…
Ce ironic suna în glumele noastre de la rînduri, în care stăteam în rînd cu lumea… Tot înainte! Cum spuneam pe vremuri „Tot înainte! că tot înainte era mai bine…”
Marius Cruceru 
Fara cuvinte…. Te-ai gandit la un volumas Pseudotratat de semantica? Am vazut ca si pe blogul celalalt ai astfel de jocuri semantice. Probabil ar merita un volumas. Ce spui? Cel cu amagirea magilor mi s-a parut extraordinar.
Nu-i o idee rea. Mi-a trecut prin cap. Venind de la o profesionista a cuvintului, il iau drept un compliment incurajator. Multumesc!
Ai cumva idee de ce comentariul meu nu est aprobat?
Am dat aceeasi adresa de email.
draga Nicoleta, trebuie sa pui si acelasi email, sa fie acelasi ip si aceeasi porecla. Ti/ai schimbat numele cu un alint, Nicoleta, cu Nico… cam asta-i. Consecventa!
Mi-a trecut prin cap ca atunci cind sintem in rind cu lumea, ploaia cade uniform si peste cei buni si peste cei rai. Si vom primi si noi o portie de binecuvintari de sus ca si restul…si ni se va umple plasa cu ce se da pe jos…
Minunile si binecuvintarile si revarsarile de har insa vin atunci cind ne separam de gloata… e drept ca devenim vizibili si uneori pe post de tinta…la orice li s-ar parea convenabil la „lume” sa tinteasca.
Dar atunci abia se poate desfasura planul Lui de a ne insoti si a ne da izbinzi in incercari.
Si un alt gind ar fi ca El ne pregateste pentru vitor…sa fim in fruntea oamenilor, sa ii conducem…nu sa fim „ca si lumea”…
Am avut uneori impresia in trecut ca Dumnezeu cere multumiri sau a pus legi si tot felul de rinduieli ca sa-i aducem Lui Slava , pentru El. Din ce trece timpul din ce am descoperit ca absolut toate rinduielile si cerintrele Lui sint spre beneficiul nostru. Si aproape ca e de inteles…El ne-a iubit asa de mult ca s-a dat pe sine, cum dar acuma vrea tot felul de multumiri…nu ca nu le-ar merita…dar de ce le cere si nu asteapta sa i le dam fara sa ne aminteasca de ele?
Am citit un articol scris de ceva „mintosi de aia in rind cu lumea” care ziceau ca daca ne amintim de trei lucruri la sfirsitul zilei , inainte de a merge la culcare pentru care sa fim multumitori, aia ne micsoreaza stresul si ne asaza mintea intr-o alta forma de gindire, pozitiva.
Si de acolo mi s-a tras concluzia, ca vezi, Biblia nu mi-a fost destul pe inteles, ca acolo numai spunea ce trebuie sa fac. Dumnezeu n-a venit sa-mi zica…asta o fac pentru tine Rodica ca sa nu mai ai stres…ca El e delicat si nu face din astea…
Asa gindesc ca e si cu”iesiti din lume”…ca altfel nu ne-ar putea modela in oamenii de care are nevoie pentru implinirea marelui Lui plan cu noi…
Dar…asta-i doar parerea mea si astept corectiile de rigoare. N-am nici o pretentie ca n-am nici un studiu…in afara de studiu Biblic de la Biserica…
Draga Peginduri, intr/un fel sintem in rind cu lumea. La moarte si la boala spre exemplu, in rind cu lumea.
Fiecare la rindul lui.
Sigur, nu la asta ne/a chemat Domnul sa fim tinte ca porumbeii si ca mierii, dar si izolati si isteti ca serpii.
De cite ori nu ni se spune sa fim treji la minte, sa veghem, adica sa fim destepti!!! Mai destepti ca lumea. Prostia este o infractiune spirituala. Tot timpul de condamnat.
Cea mai mare prostie este sa te lasi prostit prin asemanare.
Vorba unui coleg. Lumea nu are nevoie de mai multa „lume” ca sa isi rezolve problemele, ci de mai mult „cer”, pe care numai Biserica il poate aduce pe pamint. In momentul in care Biserica maninca din lume ca sa dea lumii lume, atunci cu adevarat si de tot ne/am pierdut relevanta.
Draga Marius, acest post are aer de „Cărbunii Eulaliei”. Este o revenire la temă?
Da, poti sa o iei si ca o revenire la tema aceea. Postul porneste de la discutia cu un prieten care mi/a marturisit ca a fost vrajit de discursul unui asemenea retor si care este pe cale de dezmeticire, cind vede consecintele unei asemenea abordari…
Asemenea teologie este dulce pe buze, dar amara in gitlej, tentanta la privit de departe, dar devastatoare, dupa ce ai muscat prima inghititura…
Numai ce am văzut poza şi mi-am amintit de vremurile când stăteam la coadă pentru orice… Urâte cozi… Iar unii sunt şi azi nostalgici după ele!? Cât s-au mai prostit oamenii din cauza acestui stat la coadă…
Alex, statul la coada ne-a lasat urme mai adinci decit putem noi astazi percepe si concepe. Poate ca ar trebui sa facem un fel de dezintoxicare, exorcizare publica de demonii comunismului… Cred ca una dintre cele mai bune metode de lucru cu demonul este sa ii dai nume si sa il faci de ris public, sa nu il tii in ascuns. Sa spui ce face, sa ii apocalipsezi lucrarile, adica sa le descoperi…
asa sa ne ajute Cel de Sus
Probabil nu ai stat la rand pentru ca te-ai bagat in fata,sau ai luat marfa „pe sub tejghea”.
Apropo de reformatori.Cu cativa ani in urma, dupa revolutie era controversata in bisericile nostre ideea de a ridica mainile in timp ce cantam. Nici mie nu mi-a placut sa fiu in rand cu reformatorii de atunci.. Le-am cerut sa nu ma oblige sa ridic mainile, la fel cum fac cei conservatori care imi interzic sa fac acest lucru.
Stimate Daniel Lucescu,
bine ați venit!
1. am stat la rînd și din belșug. Pe sub tejghea n/am luat, dar, recunosc, am luat adidasi din TRenul Foamei de la Sirbi, am luat geaca din depozit direct si alte ispravi…
2. mi se pare si mie deopotriva fariseism acel gen de interdictii „cine nu face ca noi…. este legalist, este liberal etc. ” Cred ca actualii reformatori au dat in alt gen de fariseism si legalism, la fel ca cel pe care il condamna. Daca nu face toat lumea ca ei „e prosti, ingusti” etc. Daca eu nu gust muzica „de lauda si inchinare”, proasta eticheta, dupa parerea mea, asta inseamna ca sint batut in cap? Se poate, de gustibus… .
3. Cine vrea sa ridice miinile cind cinta… minile le ridicam… sa si inghenuncheze cind cinta …. naintea Ta inghenunchem… Why not?
Nu de altceva, ci de dragul consecventei. N/am nimic impotriva celui care ridica miinile, asa cum n/am nimic cu cel care vrea sa faca tumbe si flick/flack/uri, daca sint spre slava Domnului.
Cu spumele la gura si cazutul pe spate a la Toronoto sint „putin” impotriva… 🙂
Numai ca tinerii percep totul ca pe o trezire… Nu conteaza argumente, nu conteaza viata evlavioasa a celor care-i avertizeaza sau care nu sunt in acord cu trendul… Conteaza ca e pe placul lor. Cum sa fie trezirea de la Dumnezeu pe placul oamenilor?
Cand s-au bucurat oamenii ca a venit un profet. A, ne-a trimis Dumnezeu un prooroc, sa alergam cu toii sa-l ascultam… De cand? Mai demult ii omorau, ii marginalizau, ii intemnitau. S-a schimbat lumea, poate, s-a facut mai buna…
De ce sa fie biserica in rand cu lumea? Pai, observatia mea este ca generatiiile mai „noi” sunt mai iubitoare de placeri decat de Dumnezeu. Si, atunci, daca facem cumva sa impacam toate acestea, sa iasa bine si pentru noi si pentru lume… de ce sa nu lovim in tot ce e sfant si bun, in tot ce a functionat, pana sa se gandeasca unii ca nu functioneaza…
Si totusi, ce facem? Ne dam concursul cu ei, sa-i atragem si noi pe tineri? Si, cum sa-i atragem? Sau, sa nu ne pese de ei? Sau sa il rugam pe Dumnezeu sa intervina El? Sau sa ne gandim ca cei alesi vor ramane in credinta? Sau sa ii smulgem din foc? Sau cum? Ma refer ce facem noi, daca intelegem?
Crestinul nu trebuie sa se asemene cu lumea sa fie in rind cu lumea ,rindul lumii ne duce pe cai gresite .Ma ingrozesc cind vad crestini traind in rind cu lumea cu vocabular necrestinesc imitindu-i vocabularul .Noi trebuie sa vorbim intotdeauna cu har si cu adevar sa traim pentru slava lui Dumnezeu cu o dragoste infocata petru Hristos numai asa nu vom fi in rind cu lumea .
Gresit spus ca nu se mai sta la coada….ba se sta..la banci! . 🙂
De cate or se canta:Imi ridic mainile spre cer si Te slavesc!
Astept sa vad si cum toata biserica se pune pe genunchi,cand canta :
Imi plec genunchii….dar canta aceeasi oameni,care parca acum nu mai aud cuvintele.
Lipsa consecventei,,,la biserica ma imbrac intr-un anume fel…
Pe srada,Domnul nu mai este in mine,imi iau alte straie…
Ai dreptate Marius. Uite legat de muzica spre exemplu, cateodata ascult sau cant la inchinare cate o piesa din asta noua/ care se vrea a fi „relevanta” generatiei mele sau noii generatii si ma lasa rece, chiar mai rece decat eram inainte de a o canta 😦 . Si apoi ascult sau cant un cantec din asta „vechi”, „demodat” chipurile, un cantec din asta care de fapt nu moare niciodata, si incep sa plang ca un copil, inundat si miscat de Duhul lui Dumnezeu, nu neaparat datorita melodiei sau mai stiu eu ce alti factori, ci datorita incarcaturii si bogatiei (textuale mai ales) a acelei cantari. Si poate fi simpla (nu simplista), dar bogata si coplesitoare. Si am crezut ca poate numai eu simt si experimentez asta, oi fi eu asa mai sensibil, sau demodat sau poate e doar pt ca asa am fost invatat, dar am observat acest lucru la comunitatea intreaga, when in worship. Si am vazut asta si in tara la biserici romanesti, si si la bisererici din strainatate in Germania sau Anglia si in alte parti. E interesant, ca efectul e acelasi, de fiecare data, in orice tara, biserica, generatie. La unele piese mai noi, sigur, ii vad pe unii exprimandu-se puternic, ochii bine strinsi, capetele sus, mainile ridicate si manifestari intense dar ….rece. Si nu am nimic impotriva acestora, de multe ori totul poate fi autentic. Ce vreau sa zic e ca de multe ori, intens in exprimare dar rece. Si apoi, la o cantare din asta „veche” dar bogata si plina de duh si nemuritoare, fara sfortari si fara „trairi vizuale intense” vezi si simti cum fiintele se cutremura, capetele incep mai degraba sa se plece, ochii lacrimeaza sincer, involuntar, inimile se frang si se caiesc, sufletele se improspateaza si se vindeca in prezenta lui Dumnezeu. Si mai ales daca stiu si cine ci cum a compus acel cantec (cum e spre exemplu „Bine e in Domnul” si multe altele) asta ma misca si mai tare si ma face sa traiesc acea realitate si mai profund. Iata un alt exemplu:
http://uk.youtube.com/watch?v=rLnfqpBQbnU – Ce bogatie si incarcatura textuala in original – engleza (mai ales cand vezi experienta din care s-a nascut). Pacat ca cel cea tradus-o in romaneste, nu a a putut transpune asta nic pe jumate in textul romanesc. Dar banuiesc ca efectul ar fi la fel si daca ai incerca sa traduci o cantare de-a lui Moldoveanu in egleza 🙂 . Dar, intr-adevar, face o mare diferenta sa stii cine si cum a scris acel cantec.
Imi dati un raspuns?
Ascultateacredinţei, ei spune, noi spunem, poate că ei au dreptate! Dacă este de la Dumnezeu, cine sînt eu ca să opresc?
Am decis deja că pe acest blog nu se discută oameni, cum bine a observat cineva zilele astea.
Nu vreau să mai vorbesc despre aceşti „ei” prea mult…
Viorica, să ne apropiem de El şi El se va apropia de noi…
Dragostea de El ne orînduieşte, ne pune în rînd cu El.
Elisa, tocmai am spus asta… dacă tot jucăm pantomimă să fim consecvenţi.
Draga Logik, să fim atenţi să nu judecăm muzica sau trăirile altora după trăiirile noastre şi preferinţele noastre muzicale, poate că ne trebuie un reper obiectiv… dacă se poate …
Am ascultat cîntecul..
Ascultareacredinţei, … am lucrat pînă la 6 azi, acum am apucat să ajung acasă după slujba de dimineaţă de la biserică.
De ce ati scris „chibrite”?
Unde, Paul T.?
„chiar cu aceleaşi aragaze, chibrite şi bibelouri.”
Pingback: în rînd cu lumea, în rînduială, Atahualpa Yupanqui şi Andrei Pleşu (despre parabole) « La patratosu