Dacă un creștin l-ar fi asasinat pe Hitler sau pe Stalin, ar fi fost exclus din Biserică?

Motto: „But the wise man, they say, will wage just wars. Surely, if he remembers that he is a human being, he will much rather lament the need to wage even just wars. For if they were not just he would not have to fight them and there would be no wars for him. The injustice of the opposing side is what imposes the duty of waging wars.”

(De civitate Dei 19.7) citat De James O Donell aici.

Am o discuție foarte seminală cu un prieten bun în contextul implicării creștinului în cetate, tema de mîine de la Iris. Discuția m-a dus cu gîndul din gînd în gînd spre alte dimensiuni ale problemei, mai ales cu aplicație la neamul nostru.

Prietenul mi-a pus o problemă la care nu m-am gîndit din perspectiva acesta niciodată, pentru că în mintea mea eroismul în timp de luptă și pe cîmpul de bătălie sînt absolut legitime. Am făcut armata și am tras cu arma. În gol, este adevărat, dar crezînd că voi omorî vreun terorist în negura nopții la Topraisar în 1989. O știu din interior. Armata română s-a făcut de rîs în mod tragic în acele zile. Poporul nostru a susținut bătălii extraordinare, dar nu în ultimele secole, iar în ultimii zeci de ani putem scrie o istorie comică a confruntărilor. Dar să revenim la etica marțială.

”Un asasin este un asasin, un om care răpește viața unui alt om, un om care intervine în planurile lui Dumnezeu” ar spune alții.

Păi ce, Dumnezeu este neputincios?

Nu, dar El trebuie să conducă istoria, noi trebuie să ne rugăm pentru stăpîniri și Dumnezeu, uite, i-a înlăturat și pe unul și pe celălalt.

Și discuția poate continua:

Un studiu de caz: Daca un crestin l-ar fi ucis intr-un atentat pe Hitler sau Stalin? Presupunem ca ar fi scapat (facem efortul acestui gedanken experiment). Cum ar judeca comitetul bisericii fapta acestui crestin-cetatean? Ar fi fost exclus din biserica? Cred ca raspunsul la acest caz limita caracterizeaza atitudinea fata de cetate a cuiva. Biserica ”cetate in cetate” ar spune ca se roaga pentru respectivii, dar nu ar admite ca un raspuns la rugaciune ar fi chiar fapta crestinului in cauza. Noi doi si inca vreo cativa l-am considera erou, altii l-ar considera criminal. Ceva imi spune ca noi avem dreptate. 😉

Discuția noastră este un pic mai lungă și voi devoala o parte din concluzii mîine seară, dar problema nu este deloc simplă.

Voi ce credeți, dragi prieteni? Este legitimă uciderea în contextul războiului. Ultimul film al lui Mel Gibson pune, dar puțin într-o altă cheie, această problemă.

 

Putem avea atitudini împărțite și să avem dreptate? Poate unul doar să se roage și altul să acționeze? Sau ne-am ascunde în rugăciune, într-o astfel de situație numai pentru a nu ni se descoperi lașitatea? Este și aceasta o posibilitate. Rugăciunea ca formă a lenevirii și iresponsabilității, ca formă a ”împietririi în proiect”. Ar fi cîștigat americanii războiul dacă erau numai soldați precum eroul principal? Nu! Ar fi supraviețuit atîția fără eroul acesta? Nu! Iată că nu există o singură cale de a lupta, de a ne implica! Eroismul și lupta au dimensiuni diferite, funcție de context!

Vă amintiți celebra scenă din Jurnalul Fericirii în care călugărilor li se arde becul și încep să se roage să fie lumină pînă cînd unul se duce și schimbă becul. Se putea schimba becul și fără rugă. Da, este o chestiune de bun simț! Se făcea lumină fără să fie schimbat becul? Nu! Este o chestiune de bun simț! Iată că nu întotdeauna se schimbă istoria cu rugăciune. Dar dacă este vorba de altceva decît de bec? Dacă informațiile pe care le avem nu sînt de ajuns, dacă implicațiile sînt necunoscute, dacă nu avem perspectiva întregului?

Ne va judeca Dumnezeu după încredințări, doar după încredințări? Natalia spunea că naivii care s-au îngropat de vii ca să nu fie recenzați, cei pomeniți de Vasile Ernu în Sectanții, probabil se vor fi mîntuit. Eu i-am spus că au fost naivi pînă la prostie, iar prostia este o formă a păcatului. Au fost sinceri, dar sincer înșelați…. Da, dar contextul… mi-a amintit ea. E mamă!

În zilele acestea am fost trist pînă la durere de ceea ce se întîmplă în România. Am avut impresia că trebuie să optez între două tipuri de nemernici. Dreapta și stînga se amestecă. Albul și negrul formează mai multe nuanțe de gri noroios și pămîntiu. Mă uit acum la Victoria Pieței din Piața Victoriei și mi se pare un început de fîsîială. M-am învățat după Piața Universității, pentru că eram student la Universitatea Pieței și am fost pe acolo, m-am învățat că noi românii avem talentul fîsîielii, entuziasmul petrecărețului, contraclimaxul bairamului, ne dăm în spectacol, se minunează toată lumea de noi, după care ne dăm la fund cu talent. Mămăliga explodează din cînd în cînd, după care fîsîie și fornăie mulțumită, retrăgîndu-se în apartamentele călduțe. Mi-e teamă de descrierea lui Rădulescu-Motru, Calități bune și defecte la români. 

Spiritul de turmă îi caracterizează pe români şi când vine vorba de acţiune. Zicala ”Se apucă românul cu greu de ceva, dar de lăsat se lasă uşor” era valabilă şi în urmă cu un secol. ”Sub influenţa mulţimii, românul se apucă de orice, dar când este să execute printr-o faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci el se lasă foarte uşor”, mai constată psihologul.   Românul este pasionat de politică pe care o vede ca pe o ”baghetă magică prin care totul se transformă”. Mai puţin concentrat pe acţiunile individuale, şi mai mult focusat pe acţiunile de grup, românul crede ”că fericirea neamului întreg, ca şi fericirea sa personală poate fi adusă prin politică”. ”Dacă aş fi eu la Guvern, dacă aş face eu legea, cum s-ar îndrepta lucrurile. Activitatea sa proprie nu este unul care să o dirige cum trebuie, dar fiecare vrea să facă o lege prin care să dirige activitatea tuturor”, mai constată Rădulescu-Motru.

Citeste mai mult: adev.ro/o2mk0d

Vedeți aici în format PDF întreaga descriere. 

Politică mică, oameni mari

“Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulţime. […] Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată «om mare»“. [11]

În chip de concluzie:

“Noi voim să ne apropriem bunurile culturale, pe care le vedem la popoarele din Apus, cu aceleaşi însuşiri sufleteşti cu care reuşeam odată aşa de bine să ne strecurăm prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în comerţ şi industrie; voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar, şi voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne, cu toate acestea, deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri de gură şi răi de faptă[12]. “

Sursa  AICI.

sau? Spuneți că nu are dreptate Dr. Daniel David! Spuneți că nu are dreptate!

Romanii au un stil cultural represiv si evitativ, ceea ce ii face sa fie defensivi. Defensivitatea se poate exprima in complexe de inferioritate si/sau, daca acestea sunt compensate, in complexe de superioritate. In ceea ce priveste complexele de inferioritate spre exemplu, romanii au aspiratii similare tarilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neincrezatori ca le pot realiza si se simt mereu datori sa faca auto si heterocomparatii cu altii mai buni pentru a se valida.

Romanii au scoruri mai mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenta (bunavointa, preocuparea pentru binele celor cunoscuti), hedonism (cautarea placerii), stimulare (cautarea noului) si autodeterminare (autonomie/independenta), dar aparent, pentru a face o impresie buna, se pot prezenta ca acordand importanta acestor valori.

Foarte interesant, la romani universalismul este secundar benevolentei, ceea ce inseamna ca preocuparea pentru binele altora nu depaseste la romani zona familiei si ajunge uneori maxim pana la persoanele pe care le cunosc. Asta arata un individualism egoist care nu este opus colectivismului, ci il poate fundamenta in forme foarte specifice (ex. familial); opus colectivismului este individualismul benevolent si universalist.

MAI BINE CITIȚI TOT ARTICOLUL AICI

Este genetic, este în sîngele nostru. Este totuși și ceva bun în asta. Noi românii nu putem fi încrîncenați pînă la capăt. N-avem talent de militanți radicali și perseverenți. Nu avem ținerea de minte a răului pînă la final. Nu spunem noi că românul este împăciuitor și ospitalier. Păi pe asta se bazează și conducătorii noștri de ieri și de azi. Mai devreme sau mai tîrziu dușmanii de moarte ies la o bere pe Corso, Băsescu, Tăriceanu și Dragnea fac glumițe de cartier prin parlament, ca niște colegi de masă. N-avem talentul eroismului final și gata. Sîntem prea puși pe taclale și pe hăhăială. Avem prea mult simț al umorului și prea multe bancuri katarhice, care ne eliberează mult prea timpuriu tensiunile acumulate, din care ar putea ieși vreo nouă revoluție. Ieșim la o bericică cu prietenii și toate problemele politice ale Europei s-au rezolvat între halbă și pișoar. America, Trump, Brexit, totul. Nu avem noi acum politicieni de marcă, dar avem talent la discuții.

Am fost în piață. Toată lumea discută vîrtos. Toți sînt entuziaști. Toți știu. Prea puțini știu cum funcționează de fapt puterea în Romania, tehnic vorbind. Care este rolul fiecărei camere, care este job-description-ul președintelui et c. Distanța dintre pancartele istețe, ironic-inteligente și înjurătura cu carne este foarte mică. Lupt! Dați-mi o cauză credibilă! Ies! Dați-mi o direcție neînșelătoare! Îmi duc copilul în piață, nu mă tem de reclamații, dar de ce să îi explic ce-i aia vuvuzea, care îi asurzește urechile sau ce înseamnă cuvintele cu F….. ? N-ați fost? N-ați auzit?

Să revenim!

Un român nu ar fi fost exclus din biserică pentru asasinarea lui Hitler. De ce? Pentru că nu ar fi făcut-o! În grup? Cu minerii? Probabil! Actele eroice singulare, de genul David – Goliath sînt rare neamului nostru și s-ar putea să descoperim că și atunci cînd există eroii sînt corcituri genetice. Noi am trăit în pace ca Traian cu Decebal, dăcoaicele le-au făcut copii romanilor și uite așa a rezultat poporul român, printr-o senină împăciuire istorică, o mioritic-manoliană acceptare a sorții. La fel se va întîmpla și acum: nu se va întîmpla nimic. Ordonanțele vin și trec, fără să le mai ținem șirul și fără să le mai înțelegem implicațiile.

Putem schimba asta? Putem schimba fibra neamului? Putem lupta cu sens bătăliile Domnului? Probabil că da! Găsindu-L mai întîi pe Domnul. Altfel urletul în stradă, fie la Cotroceni, fie la Piață n-are niciun sens. Nu reprezintă nimic altceva decît un nou inventar de înjurături unele mai istețe ca altele, dar cam atît. Vine primăvara, ies ghioceii păcii sociale, Dragobetele, 1 Martie, 8 martie, mielu, ouă roșii, cozonacul de Paște și gata.

Pregătiți-vă de primăvară și de referendum. S-ar putea ca la referendum să fim întrebați dacă ziua e lumină și dacă noaptea este întuneric. Un referendum cerut de 3 milioane de proști va fi ignorat, dar vom fi umiliți, foarte probabil, cu o întrebare de genul: nu-i așa că legea trebuie respectată într-o țară normală? Sînteți de acord ca legea să fie respectată sau nu-i așa că unde este multă lume este și aglomerație? Am mai făcut un referendum parcă pentru vreo 300 de parlamentari, nu-i așa? Ce s-a întîmplat? Nimic! Pace! Vreo revoltă ceva pentru că am fost ignorați golănește?

Veți spune: acum au învățat lecția, au văzut ce poate face o acțiune din asta, gata, s-a trezit națiunea, gata, acum este cu totul altceva, o schimbare radicală de paradigmă. Dați-mi voie să fiu mai sceptic un pic! Este dreptul meu! Nu s-a schimbat nimic și, pe cînd se va face liniște, vom fi legănați cu cîntece de sirenă electorale și cu zile libere de 1 mai. Pensionarii se vor întoarce din nou la sofa cu TV-ul, corporatiștii se vor întoarce la treabă, studenții la școală, iar academia română va scrie în continuare cu î din ă scrisorele bontite

De aceea trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să mutăm problema cu Hitler la nemți (a propos – ei au încercat-o) și pe cea cu Stalin la ruși (dar să imaginăm un letonian, armean sau cazac drept asasin).

Nu aruncați cu pietre vă rog. Este doar opinia mea! Răspunsul meu pentru prietenul care mi-a imaginat problema, presupunînd contextul românesc. Aceasta m-a făcut să deraiez….

P. S.  pentru că nu găsesc altceva mai bun de făcut de luni încep încă 40 de zile de post numai cu lichide. Tot pentru poporul meu eroic! Este singura mea formă logică, perseverentă și oarecum eroică de protest în aceste zile. Să exersăm rigoarea, asprimea, consecvența, ne-fîsîiala! (Cînd te apuci de așa ceva, orice compromis te dă peste cap!) Măcar în felul acesta ne întărim ambiția, determinarea și ne exorcizăm de anumite chestiuni pomenite de Motru, cum ar fi propensiunea pentru căderea la pace, cu prieteni sau dușmani, sub masă, după băute și mîncate la români. În stradă am fost. Am văzut! Dați-mi voie acum să încerc altceva. Războiul din filmul lui Mel Gibson nu ar fi fost cîștigat numai cu eroi ca cel din rolul principal, cu siguranță, n-ar fi fost cîștigat cu rugăciuni. Dar uneori trebuie să îi lăsăm pe puțini dintre noi să încerce și alte alternative. Există și moduri de a protesta PENTRU nu numai ÎMPOTRIVA. Există șanse pentru a salva vieți, nu doar obligația de a trage gloanțe (fie acestea și gloanțe sonore vuvuzelizate!). Pentru mine nu violența și acțiunea sînt problema. Mă desfătez la filme precum Cartea lui Eli, Troia, Patriotul, Gladiatorul, Salvați-l pe soldatul Ryan, Equalizer, toate pline de retribuție, revendicare, echitabilitate prin acțiune și violență. Problema mea este găsirea echilibrului între reacția prea rapidă și pacea obținută prin acțiunea înțeleaptă.

Și ca să încheiem într-o notă optimistă!

Iată ceva mai puternic decît un asasinat.

 

Dacă tot este sîmbătă seara, puteți urmări tot filmul!

PPS

Nu îndrăzesc să merg cu gîndul pînă la WWJD (what would Jesus do!), dar încerc, cînd mă gîndesc la politica românească să imaginez un WWCCD (what would Corneliu Coposu do!)

Și încă ceva: nu uitați că evanghelicii germani l-au votat la greu pe Hitler înainte de 39. Ce-au făcut cînd s-a împuțit treaba? (sic!) se întreabă același prieten al meu.

 

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Adrianisme, Analize, Între Scriptură și ziar, Întrebările lui Ghiţă, Conferinte, Dezbatere, Fabrica de barbati, inventarul stricaciunilor spirituale, serile Iris. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Dacă un creștin l-ar fi asasinat pe Hitler sau pe Stalin, ar fi fost exclus din Biserică?

  1. Alin zice:

    Sunt argumente corecte si ma bucur ca lasati totusi loc de indoiala cum ca se poate si fara viziunea asta „violenta” asupra problematicii si cautati cumva echilibrul (adica trebuie si eroi ca cel din filmul lui Gibson dar trebuie si cei cu pusca) Bun, pana aici inteleg argumentele.

    Dar as dori in modul cel mai obiectiv sa imi explicati pe aceeasi logica de ce atunci nu ati fi de acord cu eutanasierea asistata pe care bineinteles noi crestinii nu o acceptam? Pe acelasi considerent poate spune si omul muribund, care – asa cum spuneti de „context” – imaginati-va ca un efectiv s-ar chinui de durere, s-ar zvarcoli in chinuri de luni de zile sau ani de zile. Pe logica asemanatoare – e caz extrem – hai sa ii dam voie omului sa isi ia viata. Mai ales ca e viata lui.

    Ok, mergand inapoi: Hitler si Stalin ce asa „rau” au facut? Au omorit milioane de oameni. Nemeritat. Ok, dar nu dvs spuneati intr-o predica pe care am auzit-o referitoare la viata de multumire, ca teoretic nu merita in viata asta niciun compromis pentru a pacatui. Chiar ati dat exemplul celui care spune ca nu ar putea munci cinstit ci ar trebui sa fure de exemplu ca altfel poate ar muri de foame. Si v-ati intrebat „pai cine spune ca trebuie sa traiesti?” – culmea, cu acel argument sunt 100% de acord. Dar de ce spune cineva ca pe vremea lui Stalin ar fi trebui sa traiesti? Dumnezeu sa il judece. Eu poate vad stramb logica si sa ma iertati, dar nu observ diferenta intre a-l omori pe Stalin (ca „merita”?! – are Cristos criteriul asta?) si a te eutanasia. E doar scuza auto-apararii? Atunci revin la argumentul de mai sus: de ce sa mori de foame e acceptat daca esti pus in fata principialitatii dar a muri impuscat de oamenii lui Stalin e lasitate daca nu ii impusti tu prima data.

    Multumesc

    • Marius David zice:

      da, cam în direcțiile acestea a mers și discuția de pe facebook.
      Au fost reprezentate ambele tabere, și cea pro-acțiune și cea non-violentă.
      Cred că pînă la eugenie și eutanasiere este distanță lungă. Aici este vorba de lupta în momentul în care ai dusșmanul în față, calificat ca rău de orice sistem etic.
      Argumentul meu din predică era legat de propria viață. cine spune că trebuie să trăiesc EU,
      dar EU CRED că trebuie să îmi dau viața și pentru dușmanii mei, dacă aceștia nu îmi atacă fizic familia și pe mine. spre exemplu dacă am fi toți luați de ISIS, am fi trei și ISIS ne-ar da de ales. Cine să scape. Ar trebui să moară unul și să scape doi. N-aș ezita, atucni cînd avem un dușman comun și aș putea să salvez două vieți. La fel în lagărul din Auschwitz. DAcă ne-ar fi persecutat nemții și am fi fost un creștin și doi atei. Aș lăsa să scape ateii, ca să se lămurească. Eu sînt deja lămurit. Știu unde merg. Ei, nu! Așa că 1 din 3? Eu!. Mi-aș da viața și pentru cei care mă dușmănesc zilnic și fac spume zilnic împotriva mea, într-un asemenea context bine definit. Chiar dacă ar trebui să îmi dau viața mea în schimb pentru a lor.
      Dacă vin la ușa mea și încearcă să îmi intre în casă, să îmi atace familia? Atunci în 20 de minute voi suna la 112 ca să ia cadavrul sau cadavrele. E simplu! O logică cît se poate de simplă.
      Sînt violent în contexte date, sînt gata de ultimul sacrificiu în context clar dat.
      Să lămurim clar contextele și să nu le amestecăm!

  2. mykens2 zice:

    Un alt fel de a vedea lucrurile: se știe că în timpul războiului, Hitler a luat multe decizii militare greșite, fără să țină cont de părerile generalilor săi. Bun, îl asasinez pe Hitler, treaba e simplă. Am eu vreo certitudine că cel ce-l va urma nu va lua decizii mai ,,înțelepte” și războiul continuă, cu alte și alte neprevăzute consecințe ?

    • Marius David zice:

      mai este o problema. Cînd a început totul, evanghelicii luterani au mers cu entuziasm după Hitler. Apoi au descoperit cam ce am știut și noi mai tîrziu. Acum este ușor să judecăm retrospectiv, retroactiv.
      Stalin era văzut ca luptător împotriva hitlerismului, eliberator, deci bun.
      Cine ar fi îndrăznit?
      După ce criterii decidem cine este bun și cine este rău și care ste momentul potrivit la care să acționăm?
      Dacă ne luăm soarta în propriile mîini, unde ne oprim?
      VEzi discuția de pe facebook, acolo s-a încins tare de tot.
      Astăzi am făcut o emisiune cu pastorul Ghiță Mocan pe această temă. Dificil, delicat, trebuie analizat contextul foarte bine.

      • Adrian Buzoianu zice:

        Hitler nu a fost porumbel la inceput si uliu mai tarziu. Mesajul lui antisemit si razboinic a fost cat se poate de explicit inca din vremea cand „predica” prin berarii. Dar, ca sa vorbim in termeni actuali, era si el „adept al familiei traditionale”… Isi dorea mult o natalitate mai ridica pentru Germania, deci era antiavort. Era antigay. Promitea locuri de munca mai multe si s-a tinut de cuvant (ce mai conteaza ca dupa razboi, aproape nimeni nu mai avea un loc de munca…). Era antibolsevic convins si nu inceta sa spuna asta in fiecare discurs. Ca un supliment (deloc de ignorat pentru crestinii care se uita mai intai la ce bagi in gura), nu fuma, iar alcool nu consuma decat ocazional si in cantitati infime. Era vegetarian si iubea animalele. Se pare ca astfel de insusiri (unele dintre ele ar putea fi numite chiar calitati) sunt mai mult decat suficiente pentru ca o comunitate crestina sa te voteze cu entuziasm, chiar daca, in acelasi timp, iti afirmi, printr-un mesaj cat se poate de explicit, ura fata de o rasa si intentiile razboinice. Sa nu uitam nici modul violent in care nazistii si-au facut campanie electorala (trupele SA au fost o vreme „minerii” lui Hitler). Cum ar trebui sa judeci pe unul ai carui adepti sparg vitrine, distrug magazine, bat si chiar omoara adversari (si, foarte curand, incep sa-i omoare si pe nedoritii din propria tabara – vezi soarta unor vechi lideri nazisti si a SA-ului)?! Problema consta, cred eu, in a decide dupa ce criterii si cu ce ponderi „cantarim” calitatile si defectele unui astfel de om…
        Cat despre Stalin, lucrurile sunt si mai simple. A fost de la inceput un criminal. Si un copil putea observa asta (apropo, in Gulag erau trimisi si copii!) Nu a avut nici macar angajarea intelecuala (recunosc ca acest cuvant ar trebui folosit cu grija aici, poate chiar pus in ghilimele) a unui Lenin sau Trotky. Pana la razboiul din 1941, Stalin avea deja zeci de milioane de victime pe constiinta (vorba vine, care constiinta?!). Sa nu uitam de marea teroare a deceniului 4 al secolului XX, cand practic oricine putea fi arestat si trimis in Gulag. Ce sa mai judeci „in context”? Gulagul exista si era cunoscut de orice cetatean sovietic inainte ca Koba (cacofonia e intentionata!) sa devina „marele salvator al patriei”. Era clar de la inceput ca este cel mai rau dintre toti liderii bolsevici, lucru pe care l-a observt si Lenin (si l-a si exprimat). Cum se face ca, dupa razboi, soldatii sovietici eliberati din prizonieratul german nu vroiau sa se intoarca acasa, la tatucul lor, la marele erou si salvator al patriei?! E simplu, stiau cu cine au de-a face si erau constienti de ce ii asteapta. Castigarea razboiului nu ii umpluse de dragoste fata de Stalin.
        In cazul celor doi, nu e vorba de niciun context aici si nici de dilemele unei judecati post factum. Pomul rau a dat de la inceput roade rele, pentru cine a avut ochi sa vada. In cazul lor, nu e vorba de conducatori care s-au „inscaunat” miei si au sfarsit ca lupi. Cei doi inventatori ai celor mai criminale sisteme concentrationare din istoria lumii (ca sa respectam „copy-right”-ul, Lenin a introdus si a folosit pentru prima data termenul „lagar de concentrare” – am dovada scrisa in acest sens!) au fost draci de la inceput. Altfel, cu teoria contextului istoric justificam absolut orice.
        Nu avem de unde sa stim cu exactitate cum ar fi fost azi lumea daca un atentat impotriva lor ar fi reusit. Dar, tocmai pentru ca astazi vedem mai clar ce variante le-ar fi putut urma, putem judeca, cu o probabilitate acceptabila, ca lumea ar fi fost macar un pic mai buna fara ei. Daca atentatul grupului condus de von Stauffenberg reusea, este clar pentru oricine ca razboiul se termina mai repede si mureau mai putini oameni. Macar consecintele pe termin scurt le putem evalua.

        • Marius David zice:

          da, foarte bună descriere.
          Într-adevăr, cum ar fi arătat lumea fără ei? Putem schimba istoria printr-un simplu asasinat?
          nu ar fi ridicat Dumnezeu altul din eșalonul 2? presupunînd că Dumnezeu colaborează cu noi la făcutul istoriei, ceea ce bate spre erezie….
          Aici este de meditat: cum se implică Dumnezeu în istorie. Asistă la modul în care noi ne jucăm cu chibriturile? ORice am face noi, ce ne este pus în frunte aceea se întîmplă? ajungem din nou la predestinare versus liber arbitru?
          Cît despre mine, dacă contextul o cere, se știe foarte bine: nu am ezitări. Dacă nu se poate opri o crimă odioasă decît prin ”anihilarea” (puteți imagina de la simpla imobilizare pînă la anihilarea biologică) criminalului, atunci alegerile sînt simplu de făcut. Dacă voi fi fost într-o casă în care voi fi ascuns evrei, naziștii ne vor fi găsit, ca să îi fi împiedicat să fi ajuns la ei, voi fi tras. Simplu!
          Dacă cineva încearcă să deturneze un avion, amenință cu pistolul femei, copii, adulți nevinovați și, din întîmplare am posibilitatea de a împiedica urmarea… deturnare și prăbușire (11 septembrie 2001), n-am ezitări. DAcă Dumnezeu îngăduie ca avionul acela să fie deturnat, va îngădui peste cadavrul meu. Dacă nu dorește acel lucru, se va folosi de mîinile și armele mele și de experiența mea în arte marțiale. Simplu!
          Probabil gîndesc deformat. Timpul petrecut pe tatami m-a marcat definitiv probabil. De asemenea, am fost crescut cu niște povestiri foarte violente: David și Goliath, Moise și Iosua și războiele de cucerire, inclusiv Apocalipsa, happy end-ul bibliei presupune niște violențe între îngeri și demoni, curge mult sînge.
          Sînt educat prost!

  3. Gabriel zice:

    Mereu mi-am pus intrebarea cum as reactiona daca cineva de fata cu mine ar incerca sa imi violeze copilul. Mai ales stiind ca islamicii practica asta cu cei ce nu sunt musulmani.
    Cam asa: http://m.evz.ro/violul-o-parte-a-religiei-isis-sustine-ca-violul-este-incurajat-de-coran-daca-victimele-nu-sunt-musulmane.html

    • Marius David zice:

      Eu nu am o asemenea dilemă. Eu știu cum aș reacționa. Fără nicio ezitare!

      • Gabriel zice:

        Dilema mea ar fi daca sa-l ologesc cu mainile sau cu varful bocancilor. Sau… mai aveau rusii niste tactici… Serios acum, am reusit oare prin asta sa le dau de gandit si celor care sunt nepasatori de tot ce se intampla in jurul nostru? Sau unii dorm de-a binelea ?

        • Marius David zice:

          Chinezii au fost cei mai nenorociți la torturi. Creștinii au suferit torturi care nu se pot descrie.
          Iar japonezii i-au întrecut pe chinezi în creativitate.
          Există, mi se pare, o carte de necitit noaptea, o istorie a torturilor.

  4. victor802006 zice:

    Cred că ar fi trebuit pus în conducere, nu exclus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s