După cîțiva ani alături de colegii mei de la Hospice Emanuel, din puțina mea experiență, din multele lor istorisiri de la patul bolnavilor, din experiența altor cadre care lucrează în medicina de paliație, am sintetizat cîteva răspunsuri la niște întrebări pe care niște tineri studenți la medicină mi le-au pus zilele trecute. Ce anume dorește un bolnav terminal? Ce anume își MAI dorește un bolnav terminal?

După cum știm, după un diagnostic care conduce spre un deznodămînt de acest fel, fiecare dintre noi trecem prin cîteva faze: perplexitate, negație, depresie, revoltă, resemnare, acceptare.

În ultima fază, în faza de acceptare a deznodămîntului previzibil, unii dintre pacienții terminali își exprimă regretele, dar și ultimele dorințe. Despre regrete am mai scris AICI. Acum aș dori să vorbim puțin despre dorințe.

sursa imaginii

Mai devreme sau mai tîrziu unii dintre noi vom ajunge fie să fim lîngă un bolnav terminal, fie să trecem noi înșine prin acest pasaj. De fapt, cum mai mai spus-o, fiecare dintre noi sîntem deja bolnavi terminali și avem o boală comună: moartea. De aceea trebuie să avem curajul confruntării cu propriul final.

Dincolo de ultimele dorințe de genul: ”o ultimă țigară” (cancer de plămîni), ”vreau să mai mestec, chiar dacă o voi scuipa, o ultimă bucată de plăcintă cu cartofi” (cancer laringe), ”vreau să mai văd încă o dată plopii din fața blocului, mă puteți ridica, chiar dacă voi face iar fracturi?” (metastaze osoase), ”aș vrea să mai vorbesc încă odată cu nepoții și copii din Canada, îmi puteți face legătura pe skype”, ”aș vrea să mai merg încă o dată la biserică, chiar dacă mă duceți pe targă” … dincolo de aceste ultime dorințe, care mai de care mai copleșitoare, există cîteva așteptări comune tuturor, chiar dacă neexprimate în cuvinte.

Fiecare bolnav terminal își dorește:

1. Să aibă parte de compasiune, nu de milă. Fiecare dintre noi dorim să ne păstrăm demnitatea, avem orgoliile noastre, o imagine de sine, pe care încercăm să o păstrăm față de noi și față de alții. Una este mila, alta este compasiunea, iar diferența distanța dintre ele poate fi foarte mică. Mecanismul diferențierii stă cel mai adesea în atitudinea celui de lîngă bolnav. Compasiunea merge o milă mai departe decît mila, trece lîngă suferind, ia haina lui, compătimește, încercînd să transfere asupra-și, chiar și la nivelul imaginarului, suferința fizică, emoțională, psihică. Mila privește suferința și încearcă să compenseze, păstrînd distanța, aruncă binefacerea și se distanțează, compasiunea plînge cu cel ce plînge și rămîne alături, prinzînd mîna în mînă, cuprinzînd umărul, angajîndu-se într-o călătorie comună.

2. Să aibă parte de respect. Da, respect, nu doar profesionalism în administrarea tratamentului. Respect, dar de un anumit tip. Nu pentru ce va fi fost social sau profesional bolnavul: ”domnul deputat, domnul profesor, doamna președintă, patroana de la … ”, ci pentru că avem în față o persoană creată după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, da, un chip distrus de păcat, o asemănare pierdută, dar avem în pat creația Domnului în suferință, plătind prețul păcatului adamic, care este moartea. Respect, pentru modul în care o ființă umană își trăiește destinul implacabil, respect, pentru diferența de potențial epistemic dintre noi și ei, pentru că bolnavii terminali simt și știu ceea ce noi încă n-am simțit și încă nu știm, dar probabil vom afla. Respect, pentru că au trecut pe un drum pe care noi încă n-am trecut.

Citește mai departe AICI pe Edictum Dei