Mult timp m-a urmărit cîntarea îngerilor. În Ceruri, nicio schimbare: slava a fost adusă lui Dumnezeu, slavă Îi va fi adusă din veci de veci în veci de veci! Dar pe pămînt? Este Crăciunul un timp al împăciuirilor, al îmbrățișărilor ucigătoare de certuri? Trebuie să fie pace cu orice chip? Punem batista pe țambal pînă trece sărbătoarea în stilul: ”De Crăciun… mai bun!”?

Dacă asta s-ar cere, atunci mi-am găsit eu, cu apetit spre înfruntări de tot felul, o exegeză mai aparte. Este clar textul: pace cu ”oamenii plăcuți Lui”! Dacă nu sînt plăcuți Lui, atunci nu am pace cu ei! Textul este limitant. Ne circumscrie relațiile bune la nivel eclesial, în cel mai rău caz. Însă riscul pe care ni-l asumăm este să încurcăm categoriile: ”cei plăcuți lui Dumnezeu” cu ”cei care sînt pe placul meu”. O logică foarte convenabilă este cea de genul următor: ”dacă eu sînt plăcut lui Dumnezeu, atunci înseamnă că și cei care sînt pe placul meu sînt pe placul lui Dumnezeu, deci putem avea dărdălaș unii cu alții”.

Citește mai departe pe Edictum Dei