De mai mult timp am dorit să împărtășesc acest articol cu unii entuziaști ai călătoriilor visate. Visate de ei, nerealizabile de ei.

Și acum, după ce am anunțat o nouă tură la Auschwitz, mai mulți entuziaști s-au arătat disponbili, fără să știe ce înseamnă cu adevărat o asemenea aventură. Niciodată n-au pedalat 100 de km într-o zi, dar cred că sînt capabili să pedaleze 5 zile la rînd cîte 130 de km pe teren valonat. Drumul îi va rupe!

Care este diferența dintre buna și proasta echipare? Iată un articol bun AICI.

Veștile de Everest de anul acesta m-au făcut să mă gîndesc din nou la acest soi de ingnoranță periculoasă. Anul acesta au murit foarte mulți amatori pe Acoperișul lumii. Este 11.000 de dolari un permis de urcare. Cu atît și-au plătit moartea.

Din ce în ce mai mulți alpiniști amatori își depășesc măsura și condiția. Sînt studii care arată că o vină o au rețelele de socializare, posibilitatea de a populariza experiențele celor experimentați. Aceasta dă curaj celor nepregătiți și aceștia sînt victime sigure ale Zeului Mîncător de carne înghețată, Muntele. Muntelui nu-i pasă, spune autorul articolului și are dreptate. Confirm! În tinerețe era să mor de două ori pe munte. Am învățat să îl respect și să mă tem cum se cuvine.

Să nu urcăm? Ba da, dar să ne măsurăm bine puterile și să ne pregătim corespunzător! Iar ce este prea greu și prea mult să lăsăm altora. Să stăm pe canapea acasă? Nu, am spus că mai bine mor cu ghidonul în mînă decît cu telecomanda în mînă.

Iată articolul de care vorbeam:

sursa

Don’t panic. Forward. The only way to end the nightmare is to keep moving. My bike slips on a wet stick and knocks me over again. Stand up, walk. Follow the line, keep moving.

Almost an hour later, I stumble off the scree slope. Back on a trail. Thank god. I push downhill through the snow, the snow piles start to shrink.

Then I’m on a gravel road, hood covering half my head, jacket zipped, doing 40 miles an hour down the pass in the rain, shivering and thinking of anything warm, coffee, Colleen, our cat. Think warm, be warm. The wind screaches through the vents in my helmet.

Miles of dark descending, then the road flattens. I roll off to the side of the road, set up my tent, pull off my soaked clothes, and crawl into my clammy sleeping bag.

Three hours later the sun rises. I pull on wet socks, muddy rain gear, eat a crushed Mrs. Freshly’s cherry danish, and try to find the sweet spot to sit down in between saddle sores.

Citește mai departe AICI.