Ieri am dat peste o piesă care mi-a stîrnit o grămadă de nostagii. Nostagia, etimologic vorbind, înseamnă ”durerea întoarcerii” în trecut. Mi-am amintit de ACEST text și de ACEST text.

Este cîntată de Willie Nelson în anul 1997, an în care s-a născut unul dintre fiii noștri. Acum este pe picioarele lui. Fiica noastră este deja căsătorită și a plecat din casa noastră de mai bine de doi ani.

Dacă n-ar fi apărut Noah, acum am fi fost, cum spun americanii, empty nesters.

Noah crește foarte rapid. În fiecare an îmi scriu testamentul. Este un exercițiu tulburător, pentru că ne gîndim de obicei să lăsăm în urmă obiecte.

Ce lăsăm moștenire copiilor noștri? Obiecte, amintiri, betoane, pămînt?

Ce AR TREBUI să lăsăm moștenire copiilor noștri?

Care sînt acele lucruri pe care le putem aduna în viața lor și în viața noastră pentru a le transmite mai departe pentru restul vieții lor? Pentru ca apoi să le încredințeze, la rîndul lor, celor ce se vor naște din ei.

În seara aceasta, începînd cu orele 18.00, în sala de nunți a Bisericii Emanuel din Oradea, vom încerca să discutăm despre acest subiect.

Iată piesa care mi-a stîrnit toate aceste gînduri. Willie Nelson este un chitarist deloc de disprețuit. Iată dovada: