Nu sînt un entuziast admirator al baletului, dar libretul este fascinant! Este tot despre transformări și lucruri ”adevărate”, un fel de altfel de poveste a porcului, dar spusă în altă cheie.

SURSA https://financialtribune.com

Mîine plecăm spre una dintre cele mai interesante evenimente din acest an, un fel de tabără-seminar-retreat organizat(ă) de Dr. Valentin Sebastian Dan cu o tematică-pretext pornită de la NUCI.

Nu cred că am voie să deconspir ce și cum, dar aceasta m-a trimis cu gîndul la nucile copilăriei mele. Am spart mii de nuci.

Preferatele noastre? Cele înainte de ziua Crucii, în prima jumătate a lunii septembrie, pînă începea școala. Alea verzi, în coajă iodată, alea care ne făceau mîinile maronii.

Eram la Siliște, Prahova, locul în care a copilărit mama mea. La Mamaie și la Tataie, cum spuneam noi. De mici copii acolo am învățat să mînuim cuțitele. Introduceam vîrful în coada nucii, roteam mînerul, nuca se desfăcea în jumătate, apoi o curățam la rotund, scoțînd miezul alb din pielița galbenă. Străpungerea și curățarea migăloasă a pielițelor, acelea erau părțile pe care le uram.

Mi-am înțepat palmele de nenumărate ori cu vîrful. La un moment dat eram precum Cristos în ambele palme însîngerat, mîncam miez roșit în sînge. Miezul acela alb-gălbui dulce-sec dă dependență.

Am spart nuci în toate felurile posibile: în colțul ușii, cu ciocanul, cu piatra, călcîndu-le cu sandalele, zdrobite una de cealaltă, în palme, aruncate în zid cu mîna sau trase cu praștia.

Nucile m-au fascinat prin formă, geometrie, structură și simbolistică. Nu-și dau rodul și nu-și găsesc sensul decît după zdrobire, după frîngere.

Mîine voi vorbi despre Dumnezeu ca spargător de nuci. Noi sîntem nucile, el ne rupe. Poate cineva învia fără să moară? Noi, protestanții, vorbim despre nașterea din nou. Eram morți în păcatele și greșelile noastre, cu coaja tare și uscată, vineți, țepeni și cu vată în nas, în coșciugul orgoliilor, speranțelor și sictirurilor noastre.

Ne-a spart coaja sicriului și ne-a suflat în nări Duh de viață-dătător.

1 Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, 2 în cari trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. 3 Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi. 4 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne -a iubit, 5 măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne -a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sînteţi mîntuiţi). 6 El ne -a înviat împreună, şi ne -a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,7 ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. 8 Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10 Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le -a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.

Prea puțin înțelegem faptul că experiența pocăinței, fie aceasta inițială, fie permanentă, este o experiență traumatică.

Dumnezeu a lovit în nuca capului meu (n-am evitat cacofonia intenționat!). M-a dat de cîteva ori cu capul de pereți ca să îmi înțeleg rostul. A fost foarte năucitor, dar terapeutic.

Prima dată am fost doar ÎNFRÎNT, dar nu FRÎNT cu adevărat. Apoi m-a frînt, ca să nu mai trăiesc eu.