Astăzi Noah a împlinit trei ani. Este foarte pătruns de eveniment și emoționat. Și-a primit el toți musafirii. Le-a deschis ușa și apoi le-a deschis cu înfrigurare… cadourile. A primit tot felul de cărți, materiale educaționale, jocuri utile. Astăzi a schimbat și bicicletele. A renunțat la triciclul care îi menținea stabilitatea pentru un b twin cu două roți și fără pedale, recomandat chiar de la vîrsta de 3 ani.

L-am privit cu drag și … distanță. M-am dat la o parte, m-am tras în spate și m-am gîndit ce s-a schimbat acum, cînd am un copil de trei ani, după ce voi fi crescut alții doi care au trecut înainte cu multă vreme peste vîrsta asta.

Pînă la 3 ani creierul unui copil este într-un ritm de dezvoltare pe care nu-l va mai atinge niciodată pe tot parcursul vieții. Este în stare, între 2 și 3 ani, să învețe circa 8 cuvinte noi pe zi. Acum este perioada în care trebuie semănat bilingvismul, de asemenea, abilitățile sociale și emoținale fundamentale. Practic după 3 ani copilul începe să moară în același ritm aproape în care murim cu toții. Pînă atunci tot învie, încălcînd regulile îmbătrînirii și apoptozei.

Ce înseamnă acum să fiu tătă de copil de trei ani, după ce mi-am adunat puțin mințile? Tatăl meu a trecut printr-o experiență similară. Avea trei copii adulți deja cînd eu și sora mea abia ne nășteam. Am înțeles de la fratele meu Aurel că s-a comportat cu totul diferit față de noi, cel puțin din cîte ne-am amintit și eu și el.

Ce înseamnă acum a fi tată de copil de trei ani?

Să te trezești dimineața călărit și cu șoapte în urechi: Hai, scoală-te, tati, hai, scoală-te! Să ne jucăm! și să zîmbești complice: da, tati, mergem!  

Să te lași tras spre pantofi: Hai să mergem la cafea! Știe că acolo va primi bomboane-fluturaș.

Să auzi fraza care te rupe de mai multe ori pe zi și îți întîrzie toate proiectele, toate programele, îți dă peste cap toată viața profesională: Să nu pleci! Acuma să nu pleci! Stai cu mine, să ne jucăm! Da, să nu pleci fără mine!!!

Și de data asta stau! Mi-am învățat lecția foarte amară de pe vremea cînd ceilalți copii mă invitau să ne jucăm și eu le spuneam: ”Mai scrie tati un rînd la doctorat și apoi vin… ”. Cînd veneam, ei erau deja adormiți! Asta pentru cîțiva ani la rînd! Am ratat deja cîteva proiecte mari, sînt în întîrziere cu altele, am renunțat la vreo două angajamente destul de tentante, am pierdut trenuri care nu se vor mai întoarce niciodată, dar acum știu bine: nici viața lui Noah nu se va mai întoarce către mine niciodată! Lipit de mine ca acum nu va mai fi lipit niciodată!

Să faci proiecte, construcții, care vor fi dărîmate în următorul moment, să înveți să bați cu ciocanul, să pictezi, să desenezi, să mînuiești din nou plastilina! Pierdere de timp! Cîștigare de copil!

Seara să spui Tatăl nostru cu întreruperi, ca să poată repeta și el. Plictisitoare experiență pentru un profesor de exegeză, fermecătoare practică pentru un tată de copil de trei ani.

Să citești a 36-a oară aceeași poveste. Zdrobitor pentru un filolog rămas în urmă cu lecturile, dulce ocupație pentru un obosit de birou.

Să te joci din nou cu animale de pluș, pe care le pui într-o scenetă regie proprie, dînd din nou în mintea copiilor. Grea intreprindere pentru unul căruia îi merge vorba că nu prea zîmbește.

Să iei pe furiș și apoi pe față jucării pe care să le îndepărtezi din prea puțin spațiu. Pe față trebuie să le iei ca să devină generos. Pe furiș trebuie să le iei, pentru că niciodată nu va renunța la unele care au devenit periculoase din pricina stricăciunilor.

Să ai emoții cînd o ajută pe maică-sa la șters farfuriile, văzînd cu mintea înainte cioburile …

Să cumpănești acum, informîndu-te, trăgînd de toate halatele albe purtate de prieteni: vaccinăm sau nu vaccinăm? Noi am vaccinat!

Să ai emoții pentru fiecare mișcare, fiecare căzătură, fiecare activitate care presupune un potențial pericol, fiind acum mult mai conștient de ce se poate întîmpla, după ce i-ai dus pe ceilalți copii la urgență la cusut, la pus ghips …

Totul este diferit și totuși asemenea!

Mi-am dat seama că toate ambițiile mele de a deveni un tată perfect sînt spulberate. Noah este dintr-un material cu totul diferit față de cel purtat de Naum și Neriah. Deși am ”reîncărcat toate softurile de creștere a copiilor”, acum nimic nu se mai potrivește. Fiecare copil este altfel. Nu degeaba ne arată Scriptura că săgețile dintr-o tolbă sînt cea mai bună metaforă pentru copiii pe care îi avem ca dar din partea lui Dumnezeu.

Numai cine a experimentat frustrarea pe care o ai cînd dai drumul la săgeată din coardă și vezi cum zboară milimetri mai la stînga sau dreapta de cum ai fi vrut, numai pentru că n-ai așteptat vîntul, ai comparat săgeata de acum în greutate cu cea dinainte, ți-a tremurat mîna, numai cine a simțit acele sentimente de ciudă și furie la ratare, numai acela înțelege cum este să dai drumul săgeții și să îți fie frică să îi urmărești zborul.

Dar acum știu un lucru sigur: ne putem educa copiii, dar nu îi putem mîntui.

O vreme am crezut că noi avem vreun rol în mîntuirea copiilor noștri. Nu! Este exclusiv treaba lui Dumnezeu. Noi le putem face de cunoscut Scripturile, îi putem tîrî cu noi la Biserică, îi putem învăța rugăciuni, îi putem duce în cercuri, tabere creștine, le putem crea o atmosferă plăcută și duhovnicească în case, dar nu îi putem mîntui. Dumnezeu nu Și-a abandonat rolul de Mîntuitor al lumii, iar Răscumpărătorul nostru este Viu și nu S-a hotărît încă să își împartă responsabilitățile.

Deci … ne rugăm pentru Noah și pentru toți copiii noștri.

PS.

Tot astăzi Noah a fost pentru prima dată mai conștient ca niciodată că are un frate geamăn în Ceruri (Ahinoam – fratele meu este o bucurie s-ar traduce numele lui) și a pus întrebări repetate asupra acestui lucru.