O reacție întemeiată:

”Mircea Cărtărescu (vezi AICI) îmi face impresia că nu pricepe care este de fapt miza dezbaterii în jurul „familiei tradiționale”. Problema nu este că s-ar căsători 200, 300 sau o mie de cupluri gay și că ar scădea prin asta natalitatea României ori că se duce de râpă moralitatea neamului (capitol la care oricum s-ar putea să ieșim cu deficit măricel și fără căsătorii gay).

Miezul chestiunii este în primul rând faptul că un anumit tip de „overarching narrative” (narațiune-cupolă) se destramă odată cu legalizarea căsătoriilor gay. Fiecare societate are o anumită „narațiune-cupolă” sub care trăiește. În România, „cupola” de care vorbesc are câteva grinzi de rezistență de factură iudeo-creștină. Căsătoria presupune nu doar egalitatea în drepturi a celor doi soți, reciprocitate, ci și polaritate, chiar o anumită asimetrie. Implică, în mod necesar, un bărbat și o femeie. Alte societăți au spart deja această cupolă. Cu ce efecte, vedem deja, dar recolta deplină o să o strângem după câteva generații.

Problema așa-numitei „căsătorii gay” nu poate fi izolată (și discutată separat) de presiunea ideologică imensă la care sunt supuse astăzi numeroase instituții din statele membre UE. Iau exemplul Angliei, pe care îl cunosc mai bine. După votarea legii care introduce „marriage equality” (2014), tot mai multe voci se întreabă de ce Biserica Angliei este scutită de aplicarea legii și îi „discriminează” pe cei care ar vrea să se căsătorească în biserică.”