Timp și lacrimi. Asta ne-a dat ea nouă, mamei, mie și Crinei.

Da! Toată lumea o știa pe Silvia ca fiind un vulcan de veselie, o cascadă de bună dispoziție. Era toată construită în jurul unui zîmbet imens, dar Silvia a știut să plîngă așa cum puțini au văzut-o.

sursa pagina facebook Silvia Tarniceriu

Mama a rămas văduvă în Decembrie 1975, la 27 de ani. Dintr-o dată mulți ochi ne-au uitat, urechi s-au înfundat și am simțit pe pielea noastră tranziția de la copiii super-alintați de păstori spre statutul de copii ai unei văduve urmărită de controversele din jurul decedatului.

Primele luni ale anului 1976 au fost foarte grele. Silvia s-a mutat efectiv pentru cîtva timp în casa în care rămăsesem în chirie. Rîdea, glumea, bea oțet de mere ca să slăbească „că poate așa mă mărit”, apoi lăcrima alături de mama.

Cu mine glumea așa: „las că te faci tu mare, eu te aștept și mă iei de nevastă”. Pe cînd ne-am întîlnit în anii trecuți a luat-o pe Natalia la rost: „așa, deci pentru tine m-a lăsat Marius” și rîdea și rîdea… apoi i-a povestit o fază care ne-a rămas amintire comună.

Veneam împreună în autobuzul 31 din Sărărie 32 spre Alexandru cel Bun. Supraglomerat. Claie peste grămadă. Cineva a intrat în vorbă cu Silvia. Nu! Silvia a intrat în vorbă cu cineva și dintr-o dată de la înălțimea unui prunc de 5 ani a țîșnit exact lîngă poșeta Silviei strigătul disperat: „S-o lași în pace, Silvia-i nevasta mea!”

Tot autobuzul 31 a izbucnit în rîsete. Silvia a preluat natural incidentul și a explicat în gura mare de unde venea gelozia țîncului.

De atunci încoace, pentru 37 de ani, așa a glumit la orice primă revedere.

Silvia a știut să rîdă, să povestească, avea un simț al narațiunii de întîlnit doar la moldoveni, dar noi am simțit pe pielea noastră darul încurajării. Cred că unul dintre motivele pentru care mama mea a reușit să își păstreze mintea întreagă în acel greu an 76, a fost și faptul că Silvia s-a mutat cu noi să ne descrețească fruntea mamei, să ne povestească nouă istorii din Scripturi.

Avea un Pegas verde. Făcea naveta cu el la Tehnoton, unde lucra pe atunci. Cu Pegasul acela pleca dimineața, cu Pegasul acela se întorcea să ne facă bucurie și să ne țină loc de mamă pentru oarece vreme, alături de sora Boca și de fratele Sfatcu Bătrînul.

Mă fascina culoarea aceea verde metalizat închis și emblemele aplicate impecabil. Am găsit unul aproape la fel și l-am restaurat în termeni generali în amintirea acelor vremuri. Așa i-a și rămas numele: Pegasul lui Silvia. N-a apucat să-l vadă.

Silvia s-a luptat de trei ori cu boala cumplită și în cele din urmă a învins. Trăiește. Silvia a zburat pe un alt Pegas, pe un cal înaripat și rîde, Doamne  cum mai rîde! Nu îi pot uita hohotele și chicotelile. Ar fi păcat să se plîngă la înmormîntarea ei. Chiar nu este de ce! Iată niște versuri pe care Silvia le-ar fi gustat cu siguranță AICI

Silvia trăiește mai bine ca niciodată și îngerii se țin cu mîinile de burtă și se ventilează cu aripile cînd începe să le spună Silvia povestea ei:

„Εu sînt Silvia și m-am născut după sobă. De-asta m-am copt așa de tare. Sînt neagră. Dar sînt frumoasă… „