Tăierea capului lui Ioan Botezătorul

Reiau această postare pentru că întrebarea lui SDM a rămas fără răspuns. Încercăm?

….

Martirajul lui Ioan Botezătorul în viziunea lui Chesterton și Arcimboldo

„THE HISTORICAL case for the Resurrection is that everybody else, except the Apostles, had every possible motive to declare what they had done with the body, if anything had been done with it. The Apostles might have hidden it in order to announce a sham miracle, but it is very difficult to imagine men being tortured and killed for the truth of a miracle which they knew to be a sham. In the case of the Apostles’ testimony, the general circumstances suggest that it is true.

In the case of the Arabian tale, the general circumstances avow and proclaim that it is false. For we are told in the book itself that all the stories were told by a woman merely to amuse the king and distract his attention from the idea of cutting off her head. A romancer in this personal situation is not very likely to confine herself strictly to humdrum accuracy, and it would be impossible more plainly to warn the reader that all the tales are taradiddles. In the one case, then, we have witnesses who not only think the thing true, but do veritably think it is as true as death, or truer than death. They therefore prefer death to the denial of its truth. In the other case we have a story-teller who, in trying to avoid death, has every motive to tell lies. If St. John the Baptist had wished to avoid being beheaded, and had saved his life by inventing a long string of Messianic or Early Christian legends on the spur of the moment, in order to hold the attention of King Herod, I should not regard any „resurrection myth” he might tell as a strong historical argument for the Resurrection. But, as the Apostles were killed as St. John was killed, I think their evidence cannot be identified by sound scholarship as a portion of the Arabian Nights.” ~G.K. Chesterton: ‘As I was Saying.’

Artwork: Scenes from the Life of St John the Baptist, by Giuseppe Arcimboldo. Fresco, 1545; San Maurizio al Monastero Maggiore, Milan.

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Fabrica de barbati și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Tăierea capului lui Ioan Botezătorul

  1. SDM zice:

    Cu permisiunea deținătorului (sper asta), pun o întrebare: care ar trebui să fie caracteristicile esențiale ale vieții, mesajului și morții cuiva ca acesta să devină martir ?
    Aștept răspunsuri punctuale la cele de mai sus.
    SDM

    • Claudia zice:

      Toţi cei care avem o credinţă vie suntem caracterizaţi atât în plan personal, cât şi comunitar, ca Trup al lui Hristos, de următoarele trei aspecte:

      1Petru 2:5 Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

      1. Suntem o casă duhovnicească, adică suntem locuiţi de Duhul Sfânt (1Corinteni 6:19), suntem vase purtătoare de Dumnezeu, suntem interfaţa prin care Dumnezeu lucrează şi astăzi în această lume spre mântuire. În acelaşi timp suntem pietre vii care împreună sunt zidite – dimensiunea comunitară – spre a fi o casă duhovnicească, iar piatra din capul unghiului ştim cine este – Efeseni 2:19-22 (de ex.). (Sau mădulare în Trup, Capul fiind Hristos). De ce este importantă dimensiunea comunitară? Răspunsul la această întrebare are mai multe aspecte, dar unul dintre ele este: Pentru că roada Duhului se manifestă întotdeauna în relaţii – bunătate, îndelungă răbdare, dărnicie etc. – fie între noi, fie înspre afară.

      2. Suntem o preoţie sfântă – fiecare dintre noi suntem preoţi ai Dumnezeului de trei ori sfânt. Preoţia nu este opţională, ci este obligatorie; preoţia nou-testamentală nu priveşte doar un grup distinct, ci ne priveşte pe toţi.

      3. Ca preoţi aducem jertfe duhovniceşti. Preoţii vechi-testamentali aduceau jertfele cerute de Lege, fiecare la rândul cetei lui. Preoţii nou-testamentali aduc jertfe duhovniceşti. Ce este o jertfă duhovnicească? Tot ceea ce facem când ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu. În contextul darurilor duhovniceşti, Pavel ne spune că:

      1Corinteni 12:7 Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.

      Există multe daruri duhovniceşti şi fiecare dintre noi avem cel puţin câteva. Dar ele se pun în negoţ, nu sunt doar pentru noi. Cum se transformă darurile în jertfe? Darurile le primim, nu noi am plătit pentru ele. Dar ca să le ducem mai departe, să le manifestăm, trebuie să ne jertfim timpul, comoditatea, bunăstarea etc.; prin urmare jertfele duhovniceşti privesc toate aspectele vieţii noastre de credinţă, până la moarte – slujba noastră de preoţi.

      Ca exemple de jertfe neduhovniceşti, oricât de extraordinare ar fi, mergând până la aparente martiraje, avem:

      1Corinteni 13:1 Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n’aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor.
      1Co 13:2 Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n’aş avea dragoste, nu sînt nimic.
      1Co 13:3 Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n’aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

      Dragostea este roada Duhului cea mai preţioasă (Pentru că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea…), dar nu e singura, pentru că din dragoste curg toate celelalte. Iar noi, prin noi înşine, nu suntem capabili de dragoste adevărată. Pentru că dragostea adevărată se întâmplă atunci când faci altceva decât ceea ce îţi vine în mod firesc, omeneşte vorbind, să faci: să întorci obrazul, nu să dai palma înapoi. Şi mai mult, nu o faci spre folosul tău, ci spre folosul celuilalt. Nu accepţi palma şi întorci obrazul strângând din dinţi, să arăţi lumii cât eşti tu de bun, ci o faci cu pace şi bunătate, cu uitare de sine, să câştigi un suflet pentru Dumnezeu.

      Închei cu concluzia spusă atât de frumos de Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni”, uşor modificată în lumina a tot ce am spus mai sus:

      Dacă Dragoste nu e, nimic nu e!

    • Claudia zice:

      Sau, formulat altfel, un posibil răspuns la această întrebare – Cine este sau va fi martir? – ar fi:

      Martir, în accepţiunea comună înseamnă să suferi, să îţi dai viaţa pentru convingerile tale

      Să îţi dai viaţa, în context biblic, nu înseamnă neapărat să mori fizic, deşi poate merge până la aceasta, ci înseamnă să uneşti cu credinţa (convingerea) fapta, până la iubirea de oameni (2Petru 1:5-8); înseamnă: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m’a iubit şi S’a dat pe Sine însuş pentru mine.” Galateni 2:20

      De murit, fizic, poţi să mori o singură dată. De trăit, în suferinţă dacă trebuie, pentru Hristos, trăieşti în fiecare zi în care, murind simbolic faţă de tine, răstignindu-ţi propriul eu, trăieşti o viaţă care nu mai este a ta, ci ai dat-o Altcuiva. Ce este mai uşor oare: să mori o singură dată sau să „mori” zilnic?

      „…nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” – poate să se transforme într-un slogan ieftinuţ, cu care nu avem ce face dacă nu îl înţelegem corect. Pentru că nu este doar o hotărâre de moment care rămâne pe viaţă şi cu care tu nu mai trebuie să te zbaţi, ci este un proces – procesul sfinţirii.

      Şi sfinţirea doare. Doare pentru că este greu să dezbraci omul vechi; este greu să te laşi cioplit în piatra vie care să se încadreze perfect în zidul Casei. Colţurile neascultării, ale nedreptăţii, ale necinstirii… vin jos cu piele cu tot.

      Doare şi lipirea de ceilalţi, trăirea între oameni, iubirea de oameni, pentru că trebuie să renunţi la tine, să dai tot ce locuieşte bun în tine, dar să nu răspunzi cu rău la răul pe care-l primeşti.

      Doare şi să continui lucrarea Fiului – să aducă mulţi fii la slavă – adică să porneşti în ofensivă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Întunericul nu va sta degeaba…

      Dacă ţi-ai dat viaţa lui Hristos, vei trăi aşa; vei accepta să fii întristat trecând prin felurite încercări, ca sfinţit, prin suferinţă dacă trebuie, să fii ales şi să primeşti ca sfârşit al alergării cununa mântuirii (1Petru 1:3-9).

      Cine va fi considerat martir (dacă există aşa ceva) în urma acestor lucruri?

      Credinţa adevărată merge până la moarte. O credinţă nu este vie dacă nu eşti gata să mori pentru ea.

  2. cungurean zice:

    „Care ar trebui să fie caracteristicile esențiale ale vieții, mesajului și morții cuiva ca acesta să devină martir ? ”

    Voi sunteți trupul lui Hristos, și fiecare, în parte, mădularele Lui. (1 Corinteni 12 )
    caracteristicile vieții – pentru a fi martir trebuie să fi mădular al trupului lui Hristos.
    caracteristicile mesajului – propovăduirea evangheliei, mărturisirea lui Hristos cel mort, înviat și înălțat ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
    caracteristicile morții – un credincios care este omorât datorita vieții lui trăite ca mădular în Hristos și datorită propovăduirii evangheliei devine martir.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.