Astăzi este ziua în care Biserica Ortodoxă și-i amintește pe cei trei ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Hrysostom.

Pr. Prof. Dr. Marius Țepelea a gasit un text extraordinar de penetrant pentru această zi.

Este Cuvîntarea 42 a lui Grigorie Teologul, rostita la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, în 381, în fata episcopilor participanti, cînd s-a retras pentru linistea Bisericii din scaunul de arhiepiscop al Noii Rome, Constantinopol. Sper să vă placă, cuvîntarea este mai actuala ca niciodata.

sursa foto http://amfostacolo.ro/

Sfântul Grigorie Teologul

Cuvântarea 42, Cuvântul de bun rămas, în prezenţa celor 150 de episcopi la Constantinopol

 

Poate vom fi învinuiţi, aşa cum am şi fost, pen­tru mesele alese, veşmintele de fală, alaiul de dina­intea noastră la întâlniri, semeţia către cei cu care ne întâlnim. Nu cunoşteam că trebuie să ne întrecem cu consulii, cu mai-marii provinciilor, cu cei mai renumiţi strategi de oşti, care nu au unde să îşi risipească avuţiile, şi că pântecele nostru trebuie să tânjească după îndulcirea cu bunurile săracilor, ca să cheltuim cele de trebuinţă ale lor pe prisosuri, apoi să vărsăm peste altare.

Nu cunoşteam că tre­buie să huzurim fiind purtaţi de caii cei mai buni, să călătorim cu căleşti de o nemăsurată strălucire, cu un cortegiu înaintea noastră şi fluierături împre­jur, ca toţi să ne facă drum, ca fiarelor, şi să se dea deoparte astfel ca apropierea noastră să se vadă de departe.

Dacă am îndurat aceste lucruri dureroase, ele au trecut. Dăruiţi-mi mie această nedreptate: alegeţi pe altul care să fie pe placul celor mulţi, iar mie daţi-mi pustia, viata de ţară şi pe Dumneze­ul meu, Căruia singur să Îi plac, şi Îi voi plăcea prin viaţa mea simplă.

Dureros lucru e să fii lipsit de cu­vântări, de întâlniri şi de adunările poporului, de aplauze precum cele care acum îmi dau aripi, de casnici, de prieteni, de cinstiri, de frumuseţile şi de măreţia cetăţii, de strălucirile ei de multe feluri, ca­re luminează în jur cele ce se văd, dar fără să cau­te spre cele dinlăuntru. Totuşi aceasta nu e atât de dureros lucru, ca strigătele împotrivă şi amesteca­rea în mijlocul tulburărilor şi zarvelor, şi în lucru­rile pe care cei mulţi le înclină de partea lor.

Căci nu se caută preoţi, ci retori. Nu iconomi de suflete, ci vistiernici de bani. Nu jertfitori curaţi, ci cârmuitori puternici. Voi spune un cuvânt în apărarea lor: noi i-am învăţat aşa, făcându-ne tuturor toate, fie pentru a-i mântui pe toţi, fie pentru a-i pierde, nu ştiu.

Ce ziceţi? Sunteţi înduplecaţi, aţi fost biruiţi de cu­vintele mele? Sau trebuie să folosesc cuvinte mai puternice ca să vă înduplec? Pe Treimea însăşi, Că­reia voi şi eu ne închinăm, pe nădejdea noastră co­mună, şi de dragul unirii acestui popor, faceţi-mi această favoare: cu rugăciunile voastre trimiteţi-mă de aici, şi faceţi aceasta proclamarea pentru întrece­rea mea atletică pentru care am alergat. Daţi-mi în­scrisul de liberare, aşa cum fac împăraţii soldaţilor lor, şi de vreţi, chiar cu o mărturie bună, astfel în­cât să am cinste de pe urma ei, iar de nu, cum vreţi, pentru mine e totuna, câtă vreme Dumnezeu vede ale mele aşa cum sunt ele.

Pe cine deci vom alege în loc? Va îngriji Dumnezeu de păstorul întâietăţii, precum odinioară de oaia jertfei. Eu cer doar atât în aceasta – să fie unul invidiat de alţii, nu privit cu milă. Să nu fie unul ce dăruieşte toate tuturor, ci unul care să fie văzut înfruntându-se în unele lu­cruri, de dragul a ceea ce e mai bun, căci deşi pri­mul e cel mai plăcut, celălalt e cel mai folositor.

Ast­fel, pregătiţi-mi deci cuvintele voastre de trimitere. Eu acum îmi voi lua bun rămas de la voi.

Rămas bun, Anastasia mea, capela cea numită cu nu­mele evlaviei! Tu ai reînviat pentru noi învăţătura cea dispreţuită! Rămas bun, câmpul biruinţei noas­tre comune, noul Şilo, unde cortul a fost aşezat întâi, după ce a fost purtat încoace şi încolo timp de patruzeci de ani în pustie, în rătăcirile lui!

Ră­mas bun, mare şi faimoasă biserică, noua noastră moştenire, a cărei măreţie e dată acum de Cuvân­tul, care odată erai Iebus şi pe care noi te-am fă­cut Ierusalim!

Rămas bun, voi, toate celelalte, nu mai prejos în frumuseţe doar faţă de aceasta, împrăştia­te în fiecare parte a cetăţii, ca nişte legături ce uniţi laolaltă vecinătăţile voastre şi care aţi fost umplute cu cei de la care ne luasem nădejdea, nu prin mine, în slăbiciunea mea, ci prin harul care e cu mine!

Rămas bun, voi, Sfinţilor Apostoli, şi frumoasa voastră colonie, cei ce sunteţi dascălii întrecerii mele atle­tice! Dacă nu am prăznuit cu voi adeseori, a fost poate din pricina lui Satan pe care eu, ca Pavel cel dintre voi, îl port pretutindeni cu mine în trup, spre folosul meu – şi care este acum pricina mu­tării mele! Rămas bun, scaunul meu, înălţime invidiată, râvnită şi primejdioasă! Rămas bun, adunare a arhi­ereilor cinstită pentru demnitatea şi pentru vârsta preoţilor, şi voi, toţi ceilalţi slujitori ai lui Dumne­zeu dimprejurul Sfintei Mese, care vă apropiaţi de Dumnezeu Cel ce Se apropie de voi!

Rămas bun, coruri de nazirei, armonii ale psalmodierilor, pri­vegheri de toată noaptea, cuvioşie a fecioarelor, bu­nă rânduială a femeilor, adunări de văduve şi or­fani, şi voi, ochi ai săracilor, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu şi spre mine!

Rămas bun, case iubi­toare de străini şi iubitoare de Hristos, sprijinitoare ale neputinţei mele! Rămas bun, voi, iubitori ai cu­vântărilor mele, care alergaţi şi vă îmbulziţi la ele, voi, pene de scris, la vedere sau ascunse, şi tu, ba­ră despărţitoare, opintită de cei ce se împing în faţă să audă cuvântul!

Rămas bun, împărate şi palat, şi slujitori şi casnici ai împăratului, fie credincioşi sau nu faţă de el – nu ştiu -, dar în cea mai mare par­te necredincioşi faţă de Dumnezeu! Bateţi din pal­me, strigaţi tare, preamăriţi pe retorul vostru pâ­nă la cer! Această limbă răutăcioasă şi vorbăreaţă a amuţit. Deşi ea nu va fi amuţită cu totul, căci mă voi război cu mâna şi cu cerneala. Dar pentru mo­ment am amuţit.

Rămas bun, cetate mare şi iubitoare de Hristos, a noii Rome -voi da mărturie pentru adevăr, chiar dacă zelul tău nu e după măsura cunoştinţei tale, dar despărţi­rea ne face mai binevoitori! Apropie-te de adevăr, schimbă-te măcar în acest ceas târziu! Cinsteşte pe Dumnezeu mai mult decât ai fost obişnuită! Nu e o ruşine a te schimba, în timp ce stăruirea în rău duce la pierzanie.

Rămas bun, Răsărit şi Apus, pentru ca­re şi împotriva cărora a trebuit să lupt! Acela îmi es­te martor, care vă va da vouă pace, dacă doar puţini vor imita retragerea mea. Căci nu Îl vor pierde şi pe Dumnezeu cei ce renunţă la tronurile lor, ci vor avea scaunul lor întru cele de sus, mult mai înalt şi mai sigur. La urma tuturor, şi mai mult decât toate, voi striga: rămas bun, voi, îngeri veghetori ai Bise­ricii acesteia, dar şi ai venirii şi ai pribegiei mele, de vreme ce toate ale noastre sunt în mâna lui Dumne­zeu!

Rămas bun, o, Treime, cugetarea mea şi po­doaba mea! Fie ca Tu să fii păstrată de cei de aici, şi Tu să îi păstrezi pe ei, poporul meu, căci al meu e, chiar dacă eu sunt rânduit în altă parte! Şi fie să aflu că Tu eşti pururea preaînălţată şi mărită atât în cuvânt, cât şi în faptă!

Copiii mei, păziţi ce vi s-a încredinţat! Ţineţi minte cuvintele semănate de mi­ne!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu voi cu toţi. Amin!