Astăzi am citit un text foarte sensibil via Călin Vălean. Vi-l recomand înainte de a publica eseurile de la grupul Frumusețe în Sfințenie. Mă bucur că am descoperit acest blog. De pus la blogroll și mă bucur nu numai de talentul domnului Ilișoi, ci și de faptul că am descoperit că avem pasiuni comune: scrisul și biciclisul. Biciclis este antonimul substantivului plictis.

…………………………

Astăzi, 13 octombrie, se împlinesc 13 ani de când mama nu mai e. Întâmplător, afară plouă — azi ca și acum 13 ani. Sau poate nu întâmplător.

sursa foto http://www.viorelilisoi.ro/

Întâmplător sau nu, m-am trezit pe la 3 dimineața și nu am mai putut dormi. Ora la care a murit mama. Pe la 2 am ajuns cu ea la spital, am dus-o în brațe până în camera de gardă. O jumătate de oră am căutat un medic în Spitalul Județean din Botoșani. Peste încă o jumătate de oră a murit.  Se stinsese încă din brațele mele, nu-mi mai răspundea. Ultimele ei cuvinte au fost: „Lasă-mă jos, te rog, vreau să merg singură!” Nu putea. Abia a putut rosti rugămintea.

De atunci, mereu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ajuns la ea cu o zi sau două mai devreme. Știu bine că ar fi fost la fel, dar întrebarea asta nu mă lasă.

Lucram la „Național”, eram în delegație în Botoșani și m-am abătut și pe la mama, în sat. A tăiat pentru mine o găină, a făcut borș și friptură. Am mâncat toți la amiază: mama, eu, Leta — sora mea mai mică. Mi-a povestit niște întâmplări hazlii cu iubitul și năstrușnicul nostru moș Ion — așa cum povestea ea: făcându-te să vezi totul aievea, ca și cum ai fi fost acolo, în povestea ei. Afară ploua. Stăteam în casă. Ea — cu spatele la sobă; și împletea. Îmi făcea niște ciorapi de lână, deși îi spusesem că nu voi purta niciodată așa ceva. I-am purtat. Eram obosit. Aveam 31 de ani, dar am adormit ca un copil cu capul în poala ei. De cealaltă parte, sora mea adormise și ea.

Spre seară i s-a făcut deodată rău. Terminase de împletit ciorapii și, când să se ridice, a amețit. A vărsat sânge de câteva ori. N-a vrut să mergem la spital, zicea că nu e nimic, că-i va trece. Nu îndrăgea spitalele. Pe tata l-a privegheat câțiva ani de pe un scaun, la capul lui, cât a fost el internat. După a treia operație pe creier, doctorii i-au zis mamei să-l ia acasă, să moară între pereții lui. Tata și-a revenit chiar ca prin minune și trăiește și azi, are 81 de ani. Mama a murit la 63 de ani și 5 luni.

Citește întreaga poveste AICI