Statul modern este întemeiat pe acest elogiu al singularităţii umane. Dacă nu am fi fiecare dintre noi o persoană separată de ceilalţi, nici statul nu ar fi unul modern, ci o gloată ai cărei membri lasă arme în mâinile altora, cărora le plătesc ceea ce atât de plastic s-a numit, într-un scandal mediatic de anul trecut, „taxă de şmecher”. Fără respectul faţă de persoană, nu suntem stat modern, iar impozitele rămân nişte nenorocite de „taxe de şmecher”.

În numele acestui principiu al singularităţii persoanei pe care se construieşte statul modern, se poate afirma că plagiatul este un delict împotriva statului, iar nu împotriva ştiinţei. Dacă plagiezi într-o ştiinţă, chiar de o sută de ori, aceeaşi lucrare, ştiinţa stă pe loc, pentru că nici despre progres, nici despre regres nu va fi vorba. Dar societatea în care aşa ceva se petrece regresează. Ştiinţa în sine este indiferentă faţă de plagiat, iar în numele ei nu se poate constitui nici o sancţiune. Miza plagiatului este politică, deoarece atentează la statul modern de drept: plagiatorul nedezvăluit se va bucura de recompense în dauna celor care au procedat onest. De aceea, dacă plagiatul primului ministru este dovedit, dar fără consecinţe politice, atunci îi vom felicita şi pe toţi plagiatorii mai mărunţi, vom transforma noul consiliu de etică într-un birou de distribuţie a unui nou tip de premiu şi putem purta, pe lângă papioane, şi tricouri cu inscripţia „plagiatori”.

Sursa  – citeşte AICI întregul Articol